CANDLEMASS - Death Magic Doom

Anul acesta s-au implinit 23 de ani de la debutul Candlemass, aproape un sfert de veac de cand au schimbat definitive soarta Doom-Metal-ului prin lansarea albumului de debut, Epicus Doomicus Metalicus. Spun ca au schimbat soarta acestui gen, deoarece pana in acel moment nu se putea vorbi despre Doom-Metal ca gen de sine statator ci, mai degraba, ca un curent tribut Black Sabbath in cadrul N.W.O.B.H.M.-ului.

De-a lungul timpului nu se poate spune despre Candlemass ca nu au experimentat. Dupa consolidarea genului Epic Doom Metal care i-a facut definitiv celebri odata cu lansarea L.P.-ului Tales of Creations in 1990, dupa ce, pe parcursul a 4 albume de studio, au ridicat gradual stacheta genului, aleg o cale mai putin previzibila. Toate albumele de dupa, incepand cu Chapter VI si terminand cu capodopera din 2007 %u2013 King Of The Grey Islands poarta amprenta experimentului, excluzand, poate, self-titled-ul Candlemass, care prin revenirea lu Marcolin pentru scurt timp in trupa aduce cu sine ceva din atmosfera si sound-ul anilor %u201880.

Am lungit putin introducerea, prezentand-o ca pe un scurt istoric, pentru a putea evidentia caracterul aparte al acestui album, Death Magic Doom, si pozitia sa in periplul stilistic al trupei. Ei bine, dupa albumul din 2007 - King Of The Grey Islands, ma asteptam la o continuare in aceeasi nota: epic pana in panzele albe si chiar progressive pe alocuri. Nici vorba. Batranii lovesc cu ce te-ai fi asteptat mai putin: metal traditional 80-ist, si cand zic asta nu ma gandesc doar la doom-ul traditional, prezent chiar in forma lui de Black Sabbath-tribute cum e pe Hammer of Doom , ci chiar heavy metal clasic, cum se prezinta pe If I Ever Die sau House of Thousand Voices. Nu lipsesc nici pasajele Candlemass clasic. Inceputul de la My Funeral Dreams, mai exact ciupitura de deschidere, desi mult mai grava, aminteste izbitor cu fenomenala At The Edge of Heaven.

Am preferat abordarea albumului din punct de vedere al paletei stilistice, deoarece daca as fi luat piesa cu piesa ar fi trebuit sa ma repet la fiecare. Albumul nu e in sine o colectie de piese reprezentative pentru un stil sau altul, ci pur si simplu e o imbinare perfecta, uneori in cadrul aceluiasi riff, de abordari metalice traditionale. Evident, nu lipseste atmosfericul. Lowe aduce cu sine, pe langa vocea exceptionala, si o frantura din halucinanta si bizara atmosfera specifica primelor albume Solitude Aeturnus, evidentiata prin acea rasucire a temei melodiei care iti da impresia de vertij, in opozitie cu cvasiliniaritatea si building-up-ul specific Candlemass. Aceste doua caracteristici, aparent in opozitie, isi gasesc cu usurinta un tel comun, usor de urmarit si de identificat pe piese ca Dead Angel sau Demon of the Deep, unde revenirea constanta asupra temei de baza nu indica un process ciclic ci, mai degraba iti lasa impresia de spiralare a piesei. Pentru mine, ca fan vechi si fidel al acestor doua trupe, contopirea aceasta, atat de naturala si fireasca in aparenta ei antagonie, e ceva irezistibil.

Daca ar fi sa caut hibe acestui album, as spune ca duc dorul solo-urilor lui Johansson, acele solo-uri fluide, incredibil de fidele liniei melodice si totusi atat de diferite de aceasta. Marcolin? Probabil o etapa fara doar si poate indispensabila ascensiunii acestei trupe, dar acum depasita. Candlemass cu Lowe la voce e supergrupul Doom-Metal, iar albumul acesta, Death Magic Doom - 2009 e chintesenta acestuia.

( ) vocea, compozitiile, ansamblul.
(-) penuria de solo-uri din cele descrise atat de sarac de mine mai sus

helldrasil Nota: 9.5