OPETH - Ghost Reveries

Despre eroi si morminte

Anul de gratie 2005. Aflu ca Music For Nations se desfiinteaza si, instantaneu, prin fata ochilor incep sa mi se plimbe agitati si ingrijorati alde Cavanagh, Renske, Akerfeldt. Oare ce s-or face Anathema? Incotro or apuca-o Katatonia? Opeth cu cine dracu' semneaza? Ce ne facem? O fi totul pierdut?

Incep sa apara si casele de discuri pe fir - rechinii, imi zic, basca mamii lor, numai la greu ies la interval, sa ii cumpere eftin - mari, mici, mijlocii, americane, europene, de toate nuantele si dimensiunile.

Ia sa vezi tu ca ii agata Nuclear Blast sau Century Media, ca au vandut destul de bine din ultimele discuri si nemtii astia sunt mari jidani (daca m-ar auzi Hitler, m-ar gaza - noroc ca ie mort!).

Ca sa ne apropiem si mai mult de subiectul discutiei noastre, caci au trecut deja 3 paragrafe si inca nu v-am pus in tema, surpriza majora a venit de peste ocean, exact de unde ma asteptam cel mai putin. Concluzie - Opeth e la Roadrunner Records. Parca ii si vad cantand cu Slipknot sau cu mai stiu eu cine. Bine macar ca ii distribuie si promoveaza cum trebuie.

Am purces la auditia Reveriilor cu Fantome pornind de la premise contradictorii. Pe de o parte ce stiam deja, combinat cu vreo 3 pareri care sustineau sus si tare ca la Sziget s-a cantat impecabil, exact ca pe cd si uneori chiar mai abitir. De cartea cealalta vreo cateva personaje in ale caror pareri ma incred considerabil, care sustineau la fel de sus si cam tot atat de tare ca de la Blackwater Park incoace nu mai e nimicuta de retinut si ca suedezii recicleaza la greu.

Daca ne-am inchipui discografia Opeth ca pe un puzzle, aflati de la mine ca albumul de fata se potriveste la marele fix, fiind demn de capodoperele precedente. Mai putin direct si ofensiv decat Deliverance (firesc, as zice, doar acolo era vorba de eliberare), cu un pic de atmosfera Blackwater Park, garnisit cu momente epice de inspiratie Still Life, tot mai tehnic si mai aproape de progressive metal, Ghost Reveries calca in picioare cu nonsalanta toate convenientele rigidului stabiliment metal: peste 66 de minute in doar 8 compozitii, 4 piese ce depasesc 10 minute si care reusesc sa nu repete aproape deloc aceleasi structuri melodice, texte deloc usurele, ba chiar uneori destul de greu de inteles. Fiind vorba de reverii, fantome, catifea, sepia, interioare, praf, ani ce trec ametitor si alte chestii cu adancime si substrat, e de inteles. Astea nu se trateaza, sa avem pardon, cu behindu'. Si da, are si chestii noi: ascultati, par example, Beneath the Mire si veti sesiza faze orientale, The Baying of the Hounds si veti avea ritm sustinut si mult progressive metal, Reverie/Harlequin Forest si veti obtine momente acustice de mare finete. Daca mi-a scapat ceva din vedere, sunt sigur ca voua nu vi se va intampla acelasi lucru.

La un moment dat nustiucine ma intreba: Bai Sake, il mai tine vocea pe Akerfeldt? Ii transmit acum urmatoarele: Oho!

Imfectu' de Manelesux imi sugera ieri: sa zici si de comercial! Ceea ce fac acum: da domne, e comercial, doar e in magazinele de specialitate si se vinde. Multumesc pentru hint.

Evit sa mai vorbesc de groove, catchy, coperta, booklet si artwork. Una la mana pentru ca am mai evoluat si eu ca redactor si doi la mana pentru ca mi s-au reprosat anumite formulari mult prea conventionale pentru o recenzie, lucru cu care am fost perfect de acord.

In rest, toate sunt fix asa cum le-ati lasat data trecuta!

Sake Nota: 10

Opeth largesc permanent definitia termenului metal. Nu am putut gasi o introducere mai potrivita pentru aceasta recenzie decat caracterizarea muzicii Opeth de catre celebra revista Rolling Stone.

Intr-o scena aflata intr-o permanenta efervescenta, dar din pacate supusa adesea cliseelor si plagierilor de tot soiul, este remarcabil cum Opeth reusesc sa creeze o muzica aparte, sa isi depaseasca propriile limite si sa se aventureze in teritorii nebanuite.

Daca ultimele realizari discografice ale suedezilor, albumele Deliverence si Damnation ar trebui vazute ca doua fete ale aceleiasi monede, exprimand dihotomia antagonica din care se formeaza Opeth - o latura dura, abraziva si cealalta acustica, sensibila, introspectiva, Ghost Reveries imbina magistral in 60 de minute toate aceste elemente, aparent incompatibile.

De obicei incerc sa incadrez stilistic fiecare album, pentru ca fara stabilirea unor puncte de referinta este difcil sa ne orientam. Cronicarul simte o nevoie acuta de a face comparatii, de a trasa paralele, de a ingramadi in cateva etichete intregul efort componistic al trupelor.

Problema este: ce canta Opeth?! Care sa fie categoria, genul in care putem incadra o asemenea muzica cum este cea prezenta pe Ghost Reveries? Raspunsul este ca nu prea se poate. De fapt, asa cum afirma chiar Åkerfeldt : "Cred ca ar fi ridicol sa incerci sa atasezi un gen muzicii noastre, pentru ca noi ne-am dezvoltat treptat propriul sound pana la punctul in care putem face orice dorim. Fanii pe care prefer sa ii am sunt fanii interesati de muzica. Chiar nu conteaza ce gen prefera".

Intr-adevar nu conteaza, pentru ca Ghost Reveries pare opera unui alchimist misterios care a amestecat in acest album cele mai bizare si diverese elemente. Fie ca este vorba de death, black, folk. jazz sau influente psihidelice si clasice, Ghost Reveries nu inceteaza sa surpinda cu fiecare piesa.

Interesant este ca fanii trupei au avut toate motivele sa fie nelinistiti in asteptarea noului album. Trei factori importanti au marcat in ultima perioada evolutia trupei. Mai intai suedezii au semnat cu Roadrunner Records, de departe cea mai importanta casa de discuri cu care au avut pana acum contract, in al doilea rand Steve Wilson (Porcupine Tree) nu a mai produs albumul, asa cum eram obisnuiti, si, in fine, claparul Per Wiberg a devenit membru deplin si oficial al trupei.

Contrar previziunilor unora, cele 3 schimbari au fost de bun augur, pentru ca Opeth nu au facut compromisuri "fortati" de label, albumul nu este mai putin progresiv prin plecarea lui Steve Wilson, ba as putea zice dimpotriva, iar cooptarea lui Wiberg a adus consistenta muzicii Opeth.

Nu stiu daca Ghost Reveries este cel mai bun album pe care l-au lansat pana in prezent Opeth. In esenta este o chestiune de gusturi. Dar este cu siguranta cel mai dviers de pana acum, si intr-un fel special si cel mai dinamic. Ca intotdeauna, piesele sunt construite din contraste, din multe elemente sincopate, din abundenta de riff-uri taioase si break-uri geniale. Totusi alternanta intre pasajele dure, death metal si interludiile acustice a capatat o noua dimensiune, secventele care alcatuiesc piesele se intrepatrund de o maniera mult mai subtila.

Clapele si efectele lui Wiberg dau o aura intunecata, sobra muzicii, in deplina concordanta cu continutul liric, "paranormal". Dar poate unul din lucrurile care m-au frapat cel mai mult (si in acelasi timp unul din punctele forte ale discului) este modul in care face Åkerfeldt tranzitia intre vocile death si cele clean. Spre deosebire de albumele precedente Åkerfeldt si-a imbunatati vizibil tehnica vocala, alternanta intre cele doua voci fiind acum mult mai naturala.

Nu am sa intru in amanunte si nici nu am sa descriu fiecare piesa in parte. Oricum ar fi un demers aproape imposibil, asa ca am sa va invit, daca nu ati facut-o deja, sa ascultati cat mai repede aceasta bijuterie discografica. Complex si experimental, progresiv si epic, am sa situez de pe acum Ghost Reveries in primele zece albume ca valoare pe care ni le-a oferit pana in prezent anul de gratie 2005.

Dragos P. Nota: 10

Sincer sa fiu, nu m-am gandit niciodata ca am sa scriu cronica unei formatii ca Opeth fiind absolut multumit de tot ceea ce aud, fara nici un fel de repros. De ce posibile reprosuri? Muzica celor cinci suedezi (prin cooptarea lui Per Wiberg pe post de clapar, in mod oficial) este departe de ceea ce eu as numi accesibila, provocand uneori niste dureri de cap si angoase greu de uitat, cel putin in cazul meu. Schimbarile de ritm atat de rapide si surprinzatoare, caracteristica principala dealtfel a formatiei, sunt uneori atat de bizare incat te naucesc, aruncandu-te dintr-un colt in altul, ca pe o marioneta, fara a mai avea un control asupra trairilor si emotiilor.

Ghost Reveries nu se abate cu nici un acord de acest deziderat, insa totul pare atat de bine ales, schimbarile atat de inspirate, incat iti doresti ca piesa sa nu se mai termine, sa regasesti in urmatoarele 3 minute un acord uitat aproape, sa incerci sa ghicesti ce are sa mai inventeze compozitorul pentru a te azvarli in visarea bantuita de fantome si obsesii.

O alta mare multumire este data de alternanta vocilor, absolut superba, si aici chiar ca nu am cuvinte pentru a descrie ce se intampla pe album (The Grand Conjuration). Se pare ca Akerfeldt cu cat imbatraneste cu atat isi regleaza timbrul mai bine, trecerea de la death metal la voce curata facandu-se fara nici cea mai mica problema, ambele abordari fiind fara greseala.

Am descoperit cu uimire bucati parca venite in continuarea albumului A Saucerful of Secrets - Pink Floyd (Atonement), parti psihedelice urmate apoi de tempo-uri progresive si de secvente death, toata aceasta trecere facandu-se atat de usor incat nu iti dai seama cand incepe o piesa, cand se termina.

Imi place foarte mult Isolation Years, cred ca am fost in stare sa o ascult de cel putin cinci ori la rand fara sa ma plictisesc, si cu la fel de multa placere ma las imbratisat de ritmul exotic de pe Beneath the Mire. Nu vreau decat sa aduc aminte de Ghost of Perdition, piesa care reprezinta cel mai bine stilul Opeth in opinia mea, si de The Grand Conjuration, cu o rautate in riff si abordare aproape fara precedent, sacadata si plina de nerv.

Ce ai putea sa reprosezi piesei Hours of Wealt, care incepe cu o chitara, primele doua trei acorduri, de zici ca e Anathema, apoi se continua intr-o melancolie stranie, chitarile fiind principalul instrument de tortura. Dupa peisajul acustic de la sfarsit aproape ca te sperii de inceputul nebunesc de pe The Grand Conjuration.

Nota maxima vine pentru faptul ca albumul mi-a placut din prima si pentru faptul ca din punct de vedere al compozitiei nu are nici un cusur, nimic nu pare deplasat (despre productie si interpretare, nu e cazul sa vorbim). Pentru mine Opeth reprezinta o formatie unica, cu o abordare si o muzica absolut senzationala, ce cu greu ar putea fi macar copiata.

SkyDancer Nota: 10