EVERGREY - Glorious Collision

Ce credeti, versurile dezvaluie ceva in plus despre muzica unui album? Ne ajuta sa ne dam seama de ce a iesit asa cum a iesit? Daca ziceti ca nu, sariti la paragraful urmator. Pentru ca aici o sa va zic despre cum mi se pare mie ca Glorious Collision e un album nesigur; as zice chiar fricos. E evident marcat de termenii "change", "lost", "weak" si familiile lor de cuvinte, care se repeta cu insistenta. Dar si cu indecizie. Schimbarea e cind buna pentru minte si organism - Leave It Behind Us, Frozen, cind e daunatoare omului - You, To Fit the Mold. Eroul parca ar schimba ceva - dar ce-o sa zica lumea? - si parca n-ar schimba nimic - dar dac-o sa-i para rau? Uite-asa o scalda. Plus ca e ratacit, singur, amortit si epuizat si nu mai are vlaga sa ne faca sa empatizam cu situatia lui, ca de obicei, disperata. Ei, asa si cu muzica discului: habar n-are ce vrea si-mi transmite si mie starea asta: habar n-am, pina la urma, daca-mi place sau nu, ca intreg.

Muzical vorbind, sunt lucruri care s-au schimbat si lucruri care au ramas la fel, dar nu-mi dau seama care-s mai multe si nici daca e bine ca e asa. Cum? Ce sa fie asa? Zau daca mai stiu ce voiam sa zic.

Tonul chitarilor si mixajul sunt parca mai dezastruoase ca niciodata, e chiar mai rau ca pe Torn, daca se poate asa ceva: tobele in fata, chitara in spate, vocile aditionale - fantomatice. Un sunet zumzait cu care Evergrey ne-a obisnuit deja incepind cu Monday Morning Apocalypse. Numai ca - am ajuns s-o spun si p-asta - calitatea riffurilor e mult sub nivelul de pe albumul ala si zumzaiala de la mixaj le scade si mai mult sansele. In general, n-avem riffuri tapene pe Glorious Collision, cu exceptia celui de pe It Comes from Within, inspirat binisor de Blinded (de pe Recreation Day). Chitara are, in schimb o atractie dubioasa spre zona alternative, deocamdata nu ingrijoratoare pentru integritatea trupei. Dar acestei blegiri  nu ii corespunde vreo inviorare pe partea liniilor vocale si a refrenelor si nici macar vreo surpriza instrumentala cum ar astepta unii de la o fost trupa de metal progresiv. E adevarat, clapa are interventii mai indraznete si influente de electro/ambient sau chiar usor simfonice, care pe alocuri intregesc atmosfera. E adevarat si ca vocea lui Englund a mai capatat subtilitate si ceva inflexiuni noi, cam popiste. Dar structura pieselor ramine, per ansamblu, simplista, cu instrumentatie minimalista si ideile ramin ancorate (pe alocuri chiar reciclate) in zona circumscrisa de albumele precedente, in special de The Inner Circle si Monday Morning Apocalypse (vezi asemanarea dintre Wrong si Closure).

Pai si baietii aia noi, ce fac? Nimic. Oricum, nici cei pe care i-au inlocuit nu mai faceau mare lucru in ultima vreme. Ca sa scoata Torn si Glorious Collision, Englund putea sa aduca in trupa orice muzician de pe strada. Cu conditia ca strada sa fie in Goteborg, desigur. Poate, cine stie, pe viitorul disc Jidell si Van Dahl o sa ne copleseasca cu ideile lor ingenioase. Deocamdata nu.

Cine are rabdare cu 13 piese care nu se grabesc sa impresioneze, cu atit mai mult cu cit sunt faultate de citeva dezacorduri rusinoase la nivel de versuri (ashes falls, feelings devours me) se poate trezi ca descopera ca albumul are un farmec straniu. Voi decideti daca merita sa insistati pe el, dar eu fiind mai ingaduitor, am ajuns sa descopar fragmente interesate si in piesele care la inceput mi s-au parut fara speranta (ca The Disease, de exemplu). Fara sa fie bun, Glorious Collision nu e nici de neascultat, are citeva faze interesante si nu bate pasul pe loc. E departe de perioada de glorie, dar e o mica revenire.

Klawz Nota: 8