BLACK STAR RIDERS - Heavy Fire

Dacă Scott Gorham nu ar avea aşa de mult bun simţ Black Star Riders nu ar exista. Nu sub numele ăsta, în orice caz. Ar exista doar Thin Lizzy. Dacă, pe de altă parte, ar avea şi alţii atâta bun simţ ca Scott Gorham, o serie de trupe s-ar numi în momentul de faţă altfel decât o fac. Alice In Chains, Queen, Skid Row şi multe altele. Ar fi însă mai bine? Grea întrebare. În ce mă priveşte, sunt mare fan al celor două albume  Alice In Chains scoase cu William DuVall, dar tot aş fi mai liniştit dacă pe coperta lor nu ar scrie Alice In Chains. Ci Alice N' Chains. Sau orice altceva. Ceva ce să sugereze că nu mai e vorba chiar de acelaşi lucru, că ceva a fost iremediabil pierdut, că oricâte drepturi ar avea muzicienii asupra numelui, tot există în asumarea lui un mic element de impostură.

Ştim în acelaşi timp că numele unei trupe rock e încărcat cu valenţe magice, că e capabil să creeze şi să păstreze identitatea unei formaţii independent de realitatea fizică a membrilor ei. Poate fi oare  Peace, LP-ul de debut Vista Chino, ascultat ca al cincilea album Kyuss? Cu greu, deşi Peace şi Blues for the Red Sun au fost înregistrate practic de aceeaşi muzicieni. (Diferenţa e de un singur chitarist.) Iar din punct de vedere stilistic Peace şi Blues for the Red Sun au cu siguranţă mai multe în comun decât Pale Communion şi Orchid (Opeth). Mă rog, destul cu filosofia.

Scott Gorham a renunţat deci la nume, dar spiritul Thin Lizzy l-a păstrat viu. Spiritul, căci e vorba aici de mai mult decât de o simplă continuitate stilistică. Poate că Heavy Fire ar suna altfel dacă Phil Lynott ar fi încă în viaţă şi la microfon, dar eu cred totuşi că nu. Trupa ar fi trecut probabil în anii nouăzeci prin câteva experimente de modernizare a soundului şi l-ar fi regăsit apoi pe cel clasic cândva între 2001 şi 2010. Şi tot la Heavy Fire am fi ajuns. Eventual sub un alt titlu.

Relaţia dintre piesele de pe Heavy Fire şi vechile compoziţii Thin Lizzy poate fi cel mai bine descrisă în termenii aşa-ziselor asemănări de familie. Unele cântece par a fi fost într-adevăr compuse de Lynott (Dancing with the Wrong Girl, True Blue Kid), dar altele (ex: Cold War Love) amintesc mai degrabă de Gary Moore, de acel Gary Moore care încă nu fusese salvat de blues. When the Night Comes In şi Testify or Say Goodbye sunt atât de optzeciste încât se apropie de hair metal, dar spun asta cu tot respectul pe continui să-l am pentru acel gen muzical nefericit. Până la urmă Heavy Fire e singura care a fost adaptată la gusturile zilelor noastre. Merită în fine amintite Who Rides the Tiger, datorită nuanţelor ei southern, respectiv Letting Go of Me, care duce cu gândul la formaţia în care şi-a început Ricky Warwick cariera.  

Apropo Ricky Warwick: individul e absolut fascinant. De la povestea cu The Almighty se cam ştia despre el că e un cameleon muzical, dar că e capabil să funcţioneze ca medium pentru fantoma lui Phil Lynott, asta, să zicem, e una dintre surprizele plăcute ale ultimilor ani. Sper ca asocierea dintre el şi Scott să mai ţină câţiva ani şi să mai dea naştere la câteva albume Black Star Riders, căci dispariţia trupei ar lăsa în urmă un gol greu de umplut.
 

Gabriel Szünder Nota: 9