DIMMU BORGIR - In Sorte Diaboli

Nu exista printre trupele de metal extrem nume mai contestate decat Dimmu Borgir si Cradle of Filth. Pentru a-si sustine cauza, fanii si detractorii arunca plini de pasiune in bataia de idei argumente, invective si injurii. Cei care urasc aceste doua trupe le acuza ca sunt niste produse comerciale, care au tradat cauza si spiritul pur al black metal-ului pentru a deveni mainstream, in timp ce fanii considera ca sunt printre cele mai bune trupe din istorie. De ceva vreme incoace e totusi la moda sa incerci sa arunci cu noroi, nu poti sa fii ”true” daca nu te-ai remarcat macar prin cateva adjective pline de venin la adresa muzicii Dimmu Borgir. Un asemenea tip de ascultator critic, nelipsit de pe forumurile de discutii de pretutindeni, stie dinainte ca trupa sa lanseze un album ca acesta va fi un esec, stie ca va suna atat de prost incat nici macar nu merita ascultat.

Oare asa sa stea intr-adevar lucrurile cu In Sorte Diaboli, cea mai recenta aparitie discografica a norvegienilor? Asteptat cu mare interes, albumul este dezamagitor pentru cei care au acumulat asteptari foarte mari in cei patru ani ani trecuti de la lansarea lui Death Cult Armagheddon (2003). Nu ca discul ar fi slab, dar pur si simplu nu are atributele necesare astfel incat sa fie unul revolutionar sau care sa iti capteze atentia de la inceput pana la ultimul acord. Si asta in ciuda faptului ca pentru prima oara in istoria lor Dimmu Borgir au creat un album conceptual, cu o tema principala care ar trebui sa reprezinte liantul celor zece compozitii. Spun ar trebui, pentru ca in fapt piesele nu au coeziunea specifica unui disc conceptual, nu au cursivitatea caracteristica unei povesti transpuse pe note. Si, fie vorba intre noi, nici subiectul ales nu exceleaza la capitolul originalitate. Tema principala graviteaza in jurul experientelor mistice ale unui preot, localizat undeva in Europa medievala, care devine constient de faptul ca nu mai imbratiseaza doctrina crestina si se simte atras de partea intunecata a lucrurilor…

Albumul este deschis de cea mai buna piesa a acestuia - The Serpenitine Offering, o compozitie care sintetizeaza esenta a ceea ce reprezinta Dimmu Borgir astazi: riff-uri taioase, elemente simfonice, bateria necrutatoare a lui Hellhammer, contrastul dintre vocea agresiva a lui Shagrath si cea melodioasa a lui Vortex. Din pacate, celelalte compozitii nu se ridica la nivelul primei piese si sunt mai degraba nespectaculoase, chiar monotone pe alocuri. Ies in evidenta The Sacrilegious Scorn si The Invaluable Darkness, care beneficiaza de aportul lui Vortex, din pacate insuficient folosit pe restul albumului. Exista si un interludiu instrumental, situat la mijlocul discului si gandit probabil pentru a marca un moment important al povestii, dar care suna complet irelevant  in contextul albumului. Coperta neinspirata si folosirea articolului ”the” la inceputul numelui fiecarei piese pot fi  trecute cu usurinta la capitolul ”asa nu”. Dezamagirea este amplificata si de modul in care bate Hellhammer, corect, dar fara stralucire, complet previzibil si plictisitor.

In Sorte Diaboli este un album foarte bine produs, sustinut puternic din punct de vedere al marketingului de Nuclear Blast. Departe de a se inscrie in competitia pentru topuri sau album al anului, el ramane un disc decent, care pastreaza multe similaritati cu Death Cult Armagheddon (2003) si Puritanical Euphoric Misanthropia (2001), fara a se ridica insa la nivelul acestora.

Dragos P. Nota: 8