CYHRA - Letters to Myself

Cyhra e ceea ce mulți numesc un supergrup. Adică e un grup de tipi care n-au mai avut loc în alte grupuri (de tipi și tipe), deja cunoscute. Jake E a lăsat șaorma cu de toate de la Amaranthe, unde era doar unul dintre trei vocaliști, și a fondat Cyhra împreună cu amicul Jesper. Jesper a plecat în 2009 din In Flames (trupă pe care o înființase în 1990), dar nu pentru că avea probleme cu direcția muzicală, ci cu băutura. Acum zice că și-a regăsit pofta de cântat datorită albumului Cyhra. Nu prea înțeleg de ce, pentru că pe albumul Letters to Myself, chitara se aude mai puțin decât vocea, dar așa a zis el. Peter Iwers a plecat și el tot de la In Flames, anul trecut, pentru a urma alte proiecte muzicale. Dacă se referă la Cyhra, alegerea e rezonabilă: Cyhra sună mai bine decât In Flames, dar nu e mare lucru să găsești un vocal mai bun decât Frieden. Landenburg e un mercenar care a trecut prin vreo 20 de trupe, unele mai cunoscute ca altele – Annihilator, Mekong Delta, Rhapsody. Luca Turilli’s Rhapsody. A nu se confunda cu celălalt Rhapsody, of Fire. Euge Valovirta a plecat de la Shining, habar n-am de ce, nu știu prea multe despre Shining, fiind un tip căruia îi place viața. Oricum, nu înțeleg de ce e nevoie de doi chitariști la Cyhra, era de ajuns dacă Jesper cânta cu o mână la spate. Ceea ce am impresia că și face. Nu se precizează nicăieri cine cântă la clape și, totuși, pe la jumătatea albumului, cineva se așează la pian și nu e deranjat de nimeni până la sfârșit.

Din ce am citit pe ici pe colo, și observând repartizarea partiturilor fiecăruia pe album, am impresia că tartorele  este Jake E. , un vocalist foarte capabil și talentat, care mi-a plăcut foarte mult până am ascultat primul disc Amaranthe. Jake E. are o atracție irezistibilă pentru refrenele melodice pe care o urmează necontrolat, de la un capăt la celălalt al discului, cu o perserverenta demnă de trupe de calibru ale genului, ca Backstreet Boys sau Take That. Fiecare piesă este o nouă încercare de a găsi refrenul perfect, pe care Jake E și colegii încearcă să ni-l inșurubeze în creier atât de adânc încât să uităm și de Amaranthe și de ultimele albume In Flames. Totul se învârte în jurul liniilor de voce, care ocupă prim planul și încă vreo câteva planuri după primul. Jake E se achită onorabil de această responsabilitate, dar fără surprize pentru cei care îl cunoșteau deja. Instrumentația cu care colegii săi îl susțin e banală și singurul element personal sunt armoniile alea de chitară pe care Jesper le-a inventat pe vremea când era în In Flames și de care își mai aduce aminte din când în când și pe Letters to Myself. În rest, un mix aglomerat, un sunet sintetic, și liber la clișee: Soilwork și Mercenary explorau genul asta de modern melodeath incă de acum cincisprezece ani. Intenția de a urma o schema verificată pentru a ajunge la un produs care să placă publicului nu putea fi mai clară nici dacă o scriau direct în prezentarea discului.

Dar, atunci când șurubul refrenelor nu are filetul defect, schema funcționează atât de bine, că îți vine să-ți scrii scrisori singur, ca să nu uiți niciodată cât de mult ți-a plăcut (Heartrage, Letters to Myself). Și atunci când și instrumentiștii din trupă își dau puțin interesul și se fac auziți, avem compoziții interesante, chiar dacă nu neapărat surprinzătoare, care ajută melodia să se impună după câteva ascultări (Karma, Here to Save You, Dark Clarity).  Facem o selecție formată din astea cinci piese și avem unul dintre cele mai bune EP-uri ale anului. Păcat că Cyhra s-a înscris direct la categoria albume anul ăsta.

Klawz Nota: 7