WHITE WALLS - Mad Man Circus

White Walls este una dintre acele trupe care m-au surprins intr-un mod foarte placut in momentul cand am vazut-o pentru intaia oara in concert, sentiment ce l-am mai avut in trecut doar cu Taine si Psycho Symphony. De aceea ii consider pe acesti baieti ca fiind, daca nu cei mai buni, atunci in topul primelor trei trupe romanesti, alaturi de cele doua amintite anterior. Acest lucru a fost posibil, pentru ca nimic nu a fost lasat la voia intamplarii, in sensul ca oamenii au stat ascunsi timp de un an pana cand au scos capul la suprafata. Abia dupa ce au compus, repetat, si inregistrat albumul, membrii trupei au aparut in public cu lectia gata invatata. Iar faptul acesta, pentru mine, denota un profesionalism impecabil, ce ar trebui urmat de orice trupa care tinteste cat mai sus cu putinta.

Mad Man Circus ne propune un metal progresiv, dar care este influentat si de alte genuri muzicale cum ar fi, metalcore, jazz, sau post metal spre exemplu. Desigur, nu putem spune despre aceasta trupa ca este de o originalitate pura si incontestabila, deoarece in prima faza am remarcat si influente de la Cynic, Mastodon, Tool, Killswitch Engage (din perioada lor de inceput), Divine Heresy, sau chiar Dream Theater. Odata intrat in lumea White Walls, am descoperit si alte trupe care au fost o importanta sursa de inspiratie pentru cei patru, precum Between the Buried and Me, Textures, East of the Wall sau The Ocean printre altele. Iar atunci cand auzi o trupa cu astfel de influente, automat iti dai seama ca ai de-a face cu cineva care dobandeste o tehnica instrumentala cu mult peste medie.

Si apropo de tehnica instrumentala, ea nu lipseste sub nici o forma de pe acest material, caci cei trei, acompaniati de solist-vocal, sunt niste instrumentisti aparte din acest punct de vedere. Alexandru-Eduard Dascalu, cu ale sale rifuri ucigatoare, este unul dintre cei mai buni chitaristi existenti in Romania, cel putin atunci cand vorbim strict de rifuri. Serban-Ionut Georgescu socheaza prin tehnica, dar si prin forta sa exploziva. Pana acum nu am auzit nici o trupa romaneasca de metal care sa abuzeze atat de clar, dar si atat de placut de chitara bas. Este de-a dreptul impresionant ceea ce face acest baiat. La baterie il avem pe Marian Mihaila, foarte tehnic de altfel, care m-a surprins total avand in vedere ca la Protest Urban nu iesea deloc din tipar. Si nu ma refer la Marian in special, ci la muzica in sine, care nu le scotea in evidenta tehnica instrumentala. Eugen Brudaru, solistul trupei, are un timbu vocal deosebit, lucru care in opinia mea il plaseaza pe unul dintre locurile fruntase din "top unu" cei mai buni vocali de metal din Romania. Totusi, nu am cum sa nu-i remarc si compozitia lirica, deoarece versurile sunt scrise in totalitate de el. Personal, consider ca maniera lui de interpretare este una foarte dificila, intrucat face atat partile de growl, cat si vocea clean. Daca la growl nu putem declara ca exceleaza in mod special, partile clean in schimb te ung pe suflet.

Cele opt piese se leaga intre ele printr-o poveste scrisa, asa cum spuneam mai sus, de catre Eugen Brudaru. Nu am reusit sa imi dau seama despre ce este vorba in aceasta poveste, asa ca am sa va las pe voi sa o descoperiti. Cel mai mult imi plac The One Who Walks, dar si partea a treia din The Lost Art of Chapeaugraphy. Chiar daca piesele de rezistenta al acestui produs sunt Friends For a While si Into the Water, nu as putea sa imi imaginez vreun concert White Walls fara melodia care incheie albumul: Curtains.

Productia a fost asigurata de Marius Costache, care a facut o treaba minunata cu acest material, fiindca inregistrarea s-a facut in sala lor de repetitii, si nu intr-un studio de specialitate. Asadar, se poate spune fara nici o jena ca acest om, din rahat a facut bici. Coperta albumului este facuta de Costin Chioreanu de la twilight13media, care, asa cum se vede si cu ochiul liber, a facut un desen impecabil, care este in ton cu ce se intampla pe album.

Aparitia White Walls este benefica pentru perioada ce urmeaza, deoarece, in opinia mea, odata cu acest album toate standardele muzicale in materie de metal au fost ridicate atat de mult, incat sunt de parere ca vor disparea multe astfel de trupe, care oricum nu aveau vreo sansa de afirmare nici inainte, si care dadeau concerte cu maxim 30-40 de persoane, in marea lor majoritate prieteni si cunostinte ale acestora. In acelasi timp, inclin sa cred ca trupele ce vor aparea, cu siguranta ii vor avea ca reper si pe cei patru dobrogeni, ceea ce nu poate sa fie decat un lucru favorabil si productiv pentru undergroundul romanesc. De aceea, putem spune ca acesti baieti si-au castigat deja un binemeritat loc fruntas in saraca istorie a metalului romanesc, motiv pentru care consider ca au in fata un viitor foarte stralucit, atat pe plan national, cat si international.

Fantotzii Nota: 9.5