PARADISE LOST - Medusa

 Tare curios aș fi cum ar suna Medusa pentru cineva care n-a ascultat nici un LP Paradise Lost de la Draconian Times încoace. Dacă aș întâlni o astfel de persoană improbabilă, i-aș recomanda Medusa (cu căldură) și aș sfătui-o apoi să se familiarizeze cu opera recentă Paradise Lost, ascultând albumele în ordinea inversă apariției pană dă peste unul de care se sperie. 
 
 Mă tem totuși că pentru cineva care n-a ascultat nici un LP Paradise Lost de la Draconian Times încoace Medusa nu sună atât de impresionant ca pentru noi, restul. Trebuie să cunoști epoca de mijloc a trupei pentru a putea aprecia noul album la justa sa valoare. Același lucru se poate afirma desigur și despre Hardwired... to Self-Destruct, dar Paradise Lost nu e, har Domnului, Metallica. Hardwired... to Self-Destruct e un LP corect înregistrat de o formație care după 25 de ani de delir megaloman a redescoperit în mod miraculos valoarea modestiei. Medusa e un album (foarte) bun înregistrat de o trupă care numai de megalomanie nu poate fi acuzată și care a rămas consecventă cu sine chiar și în cea mai „experimentală” fază a ei. (Acum știm că și Host a fost 100 % Paradise Lost, nu?)
 
 Pentru unii formația e mult prea consecventă cu sine. Mai ales de la In Requiem încoace. (Sau de la Paradise Lost-ul din 2005.) Preocuparea principală a lui Greg Mackintosh din ultimii zece și ceva ani pare a fi aceea de a elimina orice urme de Sisters Of Mercy din muzica Paradise Lost. (De Depeche Mode nu mai zic.) Și rezultatele sunt remarcabile. E greu să crezi că Medusa a fost înregistrat de niște oameni care au auzit măcar de Floodland. Impresia e totuși una de suprafată. Greg & Nick s-au întors la rădăcinile lor muzicale, dar fără a abandona experiența componistică acumulată în a doua jumătate a anilor nouăzeci. Dacă Greg & Nick nu ar fi dat pentru câțiva ani frâu liber admirației lor pentru geniul lui Andrew Eldritch, reimersiunea trupei în doom metal (death-doom, gothic doom) ar fi oferit un spectacol mult mai puțin fascinant. 
 
 Poate că Paradise Lost se învârte de o vreme în cercuri, dar nu toate cercurile sunt vicioase. Și diferențe de nuantă există bineînțeles între albume. Acest al cincisprezecelea este de exemplu primul LP Paradise Lost pe care se simte influența Vallenfyre. Medusa conține apoi o piesă cu potențial de clasic, una ce poate sta fără probleme alături de True Belief sau As I Die. Ea poartă numele de The Longest Winter. În fine, soundul creat de Jaime Gomez Arellano pentru Medusa este efectiv impecabil. 
 

Gabriel Szünder Nota: 9