TRIPTYKON - Melana chasmata

Cel care nu mai are nevoie de vreo introducere sau descriere, Tom Gabriel Fischer, zis şi Warrior, şi V. Santura, descoperit prin contribuția sa în Celtic Frost, alături de Vanja Šlajh şi Norman Lonhard - toți membri de bază în Triptykon - ne-au adus în această primăvară un nou set de experiențe sonore, un nou album ce continuă itinerariul deschis prin Monotheist (2006), de pe vremea când Celtic Frost semna ultimul material cu acest nume. Titlul acestei noi găselnițe, Melana Chasmata este de factură greacă, unde „melana” înseamnă pur şi simplu „negru”, iar „chasmata” este pluralul lui „chasma”, termen frecvent în astro-geologie care desemnează o vale adâncă, o depresiune, iar dacă îl gândim în contextul muzical şi liric al albumului de față, îl putem traduce mai degrabă ca „abis”, sau „prăpastie”. Chiar aşa sună acest material, ca o cădere intr-o vale abrupta, acoperită de tuş. Dacă ne uităm la copertă, creație a marelui Giger, am putea să jurăm că „tatăl” lui Alien s-a jucat un pic cu literele, ca să ajungă la o metaforă vizuală a unui alt termen, care de data aceasta are de-a face cu medicina, „melaena”, „melena” ce se leagă de o problemă gastrointestinală, de unde rezultă producerea excrementelor negre, din cauza hemoglobinelor afectate de bacterii şi chimicale. Uite aşa ne întâlnim cu un foarte interesant concept, de unde pot izvorî atâtea şi atâtea idei, majoritatea dependente de condițiile actuale lumeşti. Ce trebuie să ştim însă e că această copertă de album reprezintă o lucrare ce face parte din seria Mordor a lui Giger şi anume, Mordor VII, realizată în 1975.

Melana chasmata aduce în prim plan acelaşi caracter monumental care s-a lăsat identificat atât pe Monotheist, cât şi pe Eparistera Daimones (2010). În toate cazurile, apar acele riff-uri precise, repetitive cât să accentueze întunericimea lor, evidențiate de nişte cinele în aşa fel încât parcă suntem martorii unor compoziții funerare reînnoite. Începutul noului album este în acelaşi timp şi unul dintre cele mai dinamice elemente ale acestuia. El se desfăşoară odată cu piesa Tree of Suffocating Souls, care ne spune cumva că lui Tom Warrior îi este dor de structurile pe care le crea pentru Hellhammer, pe vremea când se concepea Apocalyptic Raids (1984). Însă din cauza producției de sunet, alături de experiența ulterioară a elvețianului întunecat care a influențat noile procese de creație, această primă piesă lasă inițial impresia că aici se angrenează vechile structuri înfăptuite de personajul în cauză cu expunerile altor muzicieni care i-au preluat din greutatea sunetului. Dar şi mai concret, această impresie se produce odată cu piesa Breathing, care la rândul ei este de asemenea foarte dinamică. Dar asta nu înseamnă că nu apar şi elemente surpriză în cadrul acestora, care pot deveni foarte plăcute.

Apoi albumul include o piesă foarte asemănătoare cu Obscured de pe Monotheist şi anume Boleskine House, atât prin ritm, cât şi prin modul în care Simone Vollenweider participă cu a ei voce superbă, dar bineînțeles că aduce ceva mai mult decât reinterpretarea unei geneze. Şi tot în acest registru putem introduce şi piesa Aurorae, care este partea luminoasă din această capcană a întunericului. Dacă Boleskine House se poate defini ca o descriere nouă adăugată unui capitol, Aurorae desemnează un capitol diferit, dar care foloseşte acelaşi tip de limbaj, transmis printr-o melodicitate fascinantă. Aşa cum Tom Gabriel Warrior menționează, varianta inițială a acestei piese trebuia inclusă pe Monotheist şi poate că de aceea rădăcina ei este atât de puternică. Poate nu e chiar un  manifest luminos introdus pe acest nou album, dar este cu siguranță unul care exprimă saturația de a face parte permanent dintr-un abis negru. Notele nostalgice, care explodează apoi prin riff-uri atmosferice şi pline din adâncime, transformă această piesă în apogeul muzical al noului moment din discografia Triptykon.

Un alt moment puternic apare cu piesa In the Sleep of Death, o piesă dedicată scriitoarei britanice de secol XIX, Emily Jane Brontë. Mai precis, acest moment este dependent de existența poemului Sleep Brings No Joy to Me şi de aceea, Tom Warrior o invocă practic pe Emily, căutând parcă să depăşească un stadiu al vieții sale. Aici apare cel mai doom interval de pe Melana chasmata, unul deosebit de bine înfăptuit, cu adăugarea că acele gemete cu care Warrior ne delecta şi în trecut, pe Into the Pandemonium ar fi trebuit lăsate în acest trecut. Sigur că acesta este un moft subiectiv, dar gemetele alunecau cel mai bine pe Mesmerized, de exemplu, în timp ce pe sunetul propriu numelui Triptykon devin ceva mai greu de digeriat, în lipsa contrastului mirifc declanşat de o voce bolnavă şi un riff de thrash.

Dacă Black Snow este o piesă care ilustrează cel mai previzibil progres al unei noi expresii semnată de Triptykon, iată că cea care încheie albumul, Waiting este cea mai experimentală, devenind un produs de o interesantă retorică muzicală. Aceasta face parte din puținele piese care au fost compuse anul trecut, în timp ce restul au avut structura de bază creată pe parcursul anilor trecuți ca să fie finalizate ulterior, în timpul construirii albumului Melana chasmata.

În timp ce unele voci comentează negativ acest material, argumentând că muzica respectivă necesită o reinventare, cuvintele de față vor transmite că în prezent nu este nevoie de aşa ceva. Nu e ca şi când cei din Triptykon ar fi pus un indigo peste materialele anterioare, doar ca să mai vândă ceva nou, aşa cum găsim o mulțime de exemple în această industrie de metal. Melana chasmata conține o sumedenie de detalii care dacă ar fi rămas ascunse în sertare, ar fi murit pe nedrept. De specificat că pe acest album, Santura este mai prezent ca oricând la capitolul vocal. De asemenea, interveția lui H.R. Giger pentru a desemna imaginea acestui material, marchează treizeci de ani de când a început colobararea artistului biomecanic cu Tom Gabriel Fischer.

Gina S. Nota: 9