ANNIHILATOR - Metal

Ambitia...
Asta e termenul care-l caracterizeaza cel mai bine pe Jeff Waters. Altii folosesc ambitia ca pe un mijloc de a ajunge undeva, dar la el a devenit un scop. Un scop care i-a format un temperament ciudat si l-a transformat intr-un melanj de personalitati.
1) Un chitarist extraordinar - cei care l-au vazut la Targu Mures cu multi ani in urma isi amintesc lejeritatea extraordinara cu care a cantat pasaje imposibile. Iar riff-urile si solo-urile de pe mai multe albume sunt referinte si acum prin cronici si articole din Metal Hammer.
2) Un vocal sub-mediocru, dar nemultumit de toti solistii vocali pe care i-a avut pana acum – s-a demis inclusiv pe el de 2 ori din acest post :).
3) Un compozitor foarte versatil, care genereaza la fel de bine pasaje seci, industriale si armonii care ar intra cu usurinta intr-un pop-rock american (sau, mai rau, nemtesc:).

Aceasta ultima trasatura ar fi trebuit sa-i aduca succes, dar ce s-a intamplat a fost ca Annihilator a avut 4 stiluri distincte pe primele 4 albume:
Alice In Hell (1989) a introdus acest stil de chitara devenit trademark, plus ruperile de ritm si trecerile bruste de la sec si dur la melodie pura – un fel de King Diamond redus la esenta.

Never Neverland (1990) a continuat linia, dar a mai renuntat la teatralitate si a adus in plus mai multe melodii catchy – cred ca a fost albumul cu cea mai mare priza la public. Si a avut o melodie numita Kraft Dinner –facuta special pentru o marca de macaroane cu acelasi nume.

Apropo de melodia mai sus amintita, pactul cu zona comerciala a continuat si pe Set The World On Fire (1993). Albumul a fost a fost caracterizat de metalisti ca “facut la misto”, pentru ca a fost un mix de melodii siropoase (pentru un thrasher) si piese dure luate la misto prin versuri... sa zicem umoristice.

King of the Kill (1994) a fost exact opusul - un thrash rece, mult mai putin melodic (si pentru ca Waters insusi a facut o voce incapabila de prea multa melodie) – poate cel mai industrial-like album al trupei.
Ei bine, albumele astea au fost atat de comentate la vremea respectiva, incat tot ce a facut Annihilator dupa aceea a fost comentat in functie de ele. Refresh The Demon (1996) a fost mai aproape de King Of The Kill, Remains (1997) a fost total neinspirat – parca a luat ce era mai prost din toate albumele precedente. Criteria For The Black Widow (1999) si Carnival Diablo (2001) s-au intors la genul de compozitii din 89-90, dar cu un sunet modern – ultimul a fost privit de fani chiar ca un come-back de succes. Waking The Fury Up (2002) n-a facut valuri, dar Schizo Deluxe (2005), a fost iar “ca-n vremurile bune”.

Si iata-ne in 2007, cand ambitiosul Waters incearca sa se reinventeze cu ajutorul unei liste de muzicieni celebri – unul sau doi pe fiecare piesa a albumului – ii aveti la tracklist ca sa nu mai lungesc si mai mult aici. Metal sau nu?
Metal e dovada clara a ceea ce ar putea realiza Jeff daca s-ar hotari sa-si ia un vocal cu multa personalitate sau alti muzicieni care sa aiba un cuvant de spus si la compozitie.
E adevarat, unele piese sunt copycat – “Operation: Annihilation” e aproape de Set The World On Fire rau de tot, iar Smothered e ca... multe piese de pe multe albume. 
Totusi, cand vocea Angelei Grossow sau chitara lui Jesper Stromblod sunt puse la contributie, atunci Couple Suicide, respectiv Haunted sunt ca niste piese Annihilator NOI si INTERESANTE – nu neaparat remix-uri ale diverselor piese de pe albumele precedente.

Chiar si Chasing The High, desi are ceva din Welcome To The Fun Palace (si Back To The Palace:), tot e salvata de interventia lui Adler in diverse puncte ale melodiei. In rest, ar mai fi de remarcat Army Of One – un fel de imn optzecist/cliseist, dar care suna iarasi diferit, plus Downright Dominate cu Laiho.

Concluzie: daca ambitiosul Waters ar deveni mai putin egocentric si mai cooperant, atunci mai e loc de albume Annihilator care sa fie la fel de inovatoare ca primele doua. Si nu trebuie neaparat sa-si ia 11 muzicieni, ca pe Metal. Doi-trei de care sa asculte ar fi suficient.

10 pentru incercarea de re-inventare, insa un punct jumate fuge pentru melodiile auto-copiate de care ar fi avut (in sfarsit) ocazia sa se debaraseze.

Tzugu Nota: 8.5