TRACKLIST:
1. National Amnesia2. Muzzle Order3. Televangelist4. Pagan Self Portrait5. History Versus The Pavement6. Monarch Of Dreams7. Librium8. Verona9. The Nine Year Tide10. Midwest Pandemic11. The Recovery: In Three Parts I. God Bless You, Good Thief II. Towers And Vectors III. Bridge To The Sun |
Ca si Tzugu, am ales acest album din lista de promo-uri primite, datorita numele trupei. Am castigat albumul (pentru ca am ales primul, ca in jocurile de copii). Dupa ce l-am ascultat, nu stiu cat am fost de castigat. Speram, in naivitatea mea, ca Twelve Tribes sa-mi propuna o muzica cu niste influente ‘tribale’, indiferent care ar fi fost ele, dar n-am gasit nimic de genul asta in muzica lor. Am aflat insa ca Twelve Tribes e si numele unui cult religios destul de controversat. Despre trupa insa, nimic controversat, doar un metalcore in stil american, bine executat, cu cateva mici elemente de progresiv, dar fara nimic spectaculos. Baietii astia se pricep insa la vorbe. Titlurile sunt interesante si provoaca curiozitate (‘Televangelist’ sau ‘The Nine Year Tide’) iar versurile pe care le-am gasit sau inteles pe ici pe colo nu-s rele deloc. Doar ca muzica nu mi-a zis mare lucru. Dupa prima piesa, bine aleasa pentru deschiderea albumului ‘National Amnesia’, au trebuit sa treaca inca vreo 6, pana ca ‘Librium' sa-mi provoace ceva interes. Ca sa fiu insa foarte clar, instrumentatia baietilor nu e rea deloc. Trece din cand in cand peste granitele stilului, si chiar cand nu o face, executia si sunetul duc la niste piese instrumentale excelente. Altfel, oricum n-ar fi ajuns sa cante impreuna cu Soulfly, Machine Head sau Killswitch Engage. Problema mea majora e cu vocea. Mr. Adam Jackson aduce cumva cu Jonathan Davis (Korn) sau Tomi Joutsen (Amorphis) si pare sa fie o prezenta interesanta si poate chiar intensa pe scena. Are gatul numai bun pentru stilul abordat si da din el cu nerv, dar, dupa mintea mea, tocmai vocea da liniaritate albumului. Mai ales ca ar avea pe unde sa dea un strop de explozie si chair de melodie pieselor, lucru care probabil le-ar face sa fie distinctive. Cu exceptia unor refrene, liniile de voce se aseamana foarte mult si, acoperind destul de mult instrumentatia, fac uneori sa-ti para ca nici piesele nu se deosebesc atat de mult. N-as vrea sa fac greseala sa cred asta, mai ales ca dedesubt, cum spuneam, se ascunde in primul rand un aranjament bine gandit al chitarilor. Daca basul si toba sunt undeva la medie, vocea da un sut albumului tocmai in boasele umflate mandru de catre chitari. Din marea masa a trupelor de gen pe care America le produce anual, Twelve Tribes sunt probabil o trupa aproape realizata, dar mai au ceva treaba pana sa ajunga la nivelul colegilor de scena pe care i-au avut in turnee. Pentru mine vor deveni interesanti atunci cand, chiar si pastrandu-se in acest teritoriu muzical, voi reusi sa tin minte de la ei o strofa, un refren, un riff, orice. Pana atunci, dincolo de mesajul vorbelor, oricum deja uzat si el, strict muzical, Twelve Tribes nu m-au facut sa-i retin in vreun fel. Ghinion ca i-am ascultat imediat dupa Lamb Of God.
|
Comenteaza la: Midwest Pandemic