THE FOUR HORSEMEN - Nobody Said It Was Easy

Undeva, pe la sfarsitul anilor ’80, ca reactie la rock-ul in colanti care domina mainstream-ul, au aparut cateva trupe care si-au revendicat autenticitatea reinnodand legatura cu anii ’70. De exemplu, The Cult, care, odata cu Electric (1987), a renuntat la ultimele ramasite de gothic in favoarea riff-urilor de inspirate Led Zeppelin si AC/DC. Apoi, The Quireboys, care, in 1990, au lansat A Bit of What You Fancy, poate cel-mai-bun-album-Faces-care-nu-a-fost-compus-de-Rod-Stewart-Ronnie-Wood-&-co. Si, nu in ultimul rand, The Black Crowes, trupa care mai imbina si acum hard-rock cu blues si soul, Rolling Stones si Led Zeppelin cu Otis Redding si Willie Dixon. I-as pomeni aici chiar si pe cei de la Primal Scream, trupa provenita din mediul indie (Bobby Gillespie a fost baterist la The Jesus and Mary Chain in anii ‘80), dar cu frecvente incursiuni in teritoriul rock-ului clasic – vezi albumul omonim din 1989 si Give Out But Don't Give Up din 1994.
Din acest curent vreau sa ma opresc la trupa cea mai putin cunoscuta, dar cea mai draga mie – The Four Horsemen – si la albumul lor de debut, Nobody Said It Was Easy (1991). In cazul lor, nu avem de-a face doar cu un omagiu adus anilor ’70, ci cu un album care efectiv suna ca si cum a fost compus spre sfarsitul decadei respective, de un “super-grup” format din membrii Lynyrd Skynyrd si AC/DC. Avem de-a face cu un hard-rock pur, cantat cu forta viscerala de o trupa care si-a facut bine temele si combina perfect Free Bird cu Let There Be Rock, obtinand un efect devastator. Daca asculti piesa titlu, o excelenta bucata de rock sudist, care se continua cu Rockin' Is Ma' Business, imnul trupei si piesa de rezistenta a albumului, iti dai seama ce-o sa te astepte pe parcursul urmatoarelor 10 piese. Can't Stop Rockin', Let It Rock, Hot Head, Moonshine, 75 Again, Lookin' for Trouble redau atmosfera unei urmariri prin desert, ca in filmul cult Vanishing Point (1971), alimentata de mult Jack si iarba. Ei bine, piesele mai “laid back” ca Tired Wings si I Need a Thrill / Somethin' Good te duc cu gandul doar la… Jack si iarba.
Am lasat la urma Wanted Man, piesa care ar trebui sa-l faca pe Jon Bon Jovi sa-si inghita limba cand mai canta “I’m a cowboy on a steel horse I ride / I’m wanted dead or alive”. Pentru ca, fata de artistul cu origini italiene, nascut in New Jersey, pe coasta de Est, baietii de la The Four Horsemen erau, intr-adevar, outlaws din Vestul Salbatic. Vocalistul Frank Starr a petrecut mai mult timp in puscarie – pentru trafic/consum de droguri – decat pentru promovarea albumului de debut. La asta s-a adaugat supradoza care l-a omorat pe bateristului Ken "Dimwit" Montgomery in timpul inregistrarilor la cel de-al doilea album Gettin' Pretty Good... at Barely Gettin' By (1996), ceea ce a determinat si plecarea chitaristului si fondatorului trupei, Stephen “Haggis” Harris (fost component Zodiac Mindwarp, alta trupa parte a revival-ului hard-rock de la finele anilor ’80). Totul s-a terminat in momentul in care Frank Starr a fost accidentat de un sofer beat, in 1995, in timp ce isi conducea motocicleta pe Sunset Strip din Hollywood; a stat in coma timp de 4 ani, fara sa mai poata fi salvat.
Iata cum o trupa, apreciata la vremea ei mai mult in mediul artistic (vezi tricoul cu care apare James Hetfield in clipul de la Nothing Else Matters, pe la minutul 4:57, cand incepe solo-ul) decat de catre publicul larg (vezi vanzarile modeste), a avut parte de ghinion si a disparut inainte de vreme.
Astazi, cand rock-ul clasic isi defineste o nisa proprie, promovata prin reviste, concerte si statii radio dedicate, astept inca sa apara un album la fel de puternic ca Nobody Said It Was Easy.

Gedi Nota: 10