SLAYER - Repentless

Decesul lui Jeff Hanneman a generat o mare tristețe în rândul fanilor formației, dar și în rândul fanilor thrash metal-ului în general. Cum era de așteptat, au apărut și o mulțime de discuții dacă este bine sau nu ca Slayer să continue. Justificate, ținând cont de ce reprezintă Slayer pentru metal și pentru muzică în general. Unii zic că odată cu trecerea în neființă a marelui chitarist, Tom Araya și Kerry King ar fi trebuit să urmeze exemplul lui Dave Lombardo iar Slayer să "pună ghetele în cui"; alții sunt de parere că cel din urmă ar fi trebuit să continue să cânte cu cei doi. În fine, părerile sunt împărțite și lucrurile sunt complicate oricum ai încerca să le privești. Spun că cea mai onestă abordare ar fi așa: cei care zic că odată cu decesul lui Hanneman Slayer nu ar fi trebuit să mai existe, să nu mai asculte noile realizări ale formației, iar cei care sunt de părere că povestea Slayer trebuie să continue... să asculte grupul în continuare! În cazul de față înclin să le dau dreptate celor din cea de a două categorie. Știu că sună a "adevăr absolut", dar muzică este de două feluri, cea care îți place și cea care nu.
 
Pe lângă decesul lui  Jeff Hanneman, odată cu lansarea albumului Repentless au apărut și alte schimbări. Prima dintre ele ar fi legată de faptul că trupă nu a mai continuat contractul cu vechea casă de discuri și în cele din urmă a decis să semneze cu Nuclear Blast Records, label respectabil, nume de referință, dar cumva într-o altă ligă decât era American Recordings (fostă Def American Recordings). De ce în altă ligă? Ei bine, sub American Recordings au apărut și artiști precum Johnny Cash și ZZ Top că să reamintesc două din numele mari ale muzicii care au colaborat cu respectiva casă de discuri. Nu cunosc motivele ce au determinat acest lucru, dar consider că este o schimbare majoră. O altă schimbare, poate cea mai mare, a fost legată de componența formației. Alături de Tom Araya și Kerry King s-a întors în grup după o absența de 12 ani și toboșarul Paul Bostaph, în opinia mea, cea mai potrivită alegere după despărțirea de Dave Lombardo, iar Gary Holt (Exodus) a trecut de la statutul de membru live și la cel de studio. Una peste alta, chiar dacă nu este formula de aur a formației, componența este una solidă.
 
Muzical, în principiu Slayer a rămas tot Slayer. Desigur compoziția este într-un fel diferită, dar esența muzicii este aceeași. Partitură de chitară și versurile lui Hanneman nu mai sunt acolo (cu excepția piesei Piano Wire), pentru că nici el nu mai este, iar faptul că Gary Holt nu încearcă să fie Hanneman este unul benefic atât pentru Holt, pentru munca lui Hanneman și nu în ultimul rând pentru Slayer că și entitate. Fiecare este unic, are prorpiul sau stil și sincer să fiu, este mai bine așa. Încercând să-l copieze pe Hanneman din punct de vedere al compoziției zic că muzica trupei ar fi avut de suferit. Nu am mai fi avut parte de aceeași naturalețe, iar rezultatul ar fi fost unul de tip "rețetă". Probabil că ar fi sunat bine din punct de vedere tehnic, dar nu ar fi avut aceeași încărcătură emoțională. Până la urmă muzica înseamnă emoție și nu exercițiu de dexteritate. Tehnica este importantă, dar fără emoție, de cele mai multe ori, nu înseamnă mare lucru.
 
Producătorul Terry Date a făcut o treabă foarte bună pe Repentless și cunoscând faptul că în trecut a obținut rezultate notabile și cu nume precum Metal Church, White Zombie, Soundgarden, Pantera și Deftones, mă întrebam în urmă cu câțiva ani cum ar fi dacă el și Slayer ar colabora. Sper să recidiveze și să colaboreze și pentru urmatorul material.
 
Fanii "hardcore" ai grupului probabil se vor plânge de faptul că formația nu a lansat un nou Reign in Blood și probabil că s-au plâns și când trupa a lansat și toate celelalte materiale după respectivul disc. Sincer să fiu, după cum văd eu toată treabă asta acest lucru este imposibil și este mai bine așa. Sunt alți oameni, nu doar prin prisma faptului că Dave Lombardo și Jeff Hanneman nu mai fac parte din formație, dar și Tom Araya și Kerry King sunt altfel acum față de cum erau în 1986. Așteptările sunt foarte mari din partea unui grup precum este Slayer și sincer este normal să fie așa, dar aceste așteptări ar fi bine să fie canalizate pe prezent și mai puțin pe trecut.
 
Piesa titlu, alaturi de Cast the First Stone, Chasing Death, Atrocity Vendor și You Against You, pot spune că sunt cele mai solide de pe material. Chiar dacă nu este un disc extraordinar și nici cel mai bun din catalogul trupei, este un material bun. Personal, mă bucur de faptul că trupa încă există și că încă este capabilă să scoată muzică de luat în seamă.

H. Nota: 8