EDGUY - Rocket Ride

Iata-ma confruntat cu un moment de rascruce in cariera mea de redactor: prima recenzie Edguy. Un moment pe care numai eu stiu cum am reusit sa il aman atatia ani si care speram cu infrigurare ca nu va veni vreodata. Imi facusem un ditamai pomelnicul cu injuraturi, care mai din popor, care spurcate, care mitocanesti, care de-a dreptul vulgare… demers zadarnic, pentru ca am aflat ca a fost o sarcina atribuita de redactorul-sef al publicatiei si totodata seful meu direct, un tip cu un simt bizar al umorului uneori. E de stiut ca “you cannot fuck with the editor in chief”, mai ales ca iti e si ruda, vorba lui nenea Iancu.

Lasand gluma la o parte, trebuie sa va spun ca am avut mari emotii si multe ezitari pana cand am apasat butonul cu play. Ma si gandeam, Sake si speed-ul nemtesc, baba si mitraliera. Cand colo, remarc ca nu e chiar asa. Adica ceva reminiscente speed exista, ba chiar si vreo doua piese de gen, dar per ansamblu nenea Sammet si colegii sai incearca sa nu mai fie asa minimalisti si sa acapareze si alt segment de public.

Din punctul de vedere a ce se aude, in multe momente Rocket Ride-ul mi-a semanat destul de mult ca directie cu ultimul disc Masterplan. Adica alert fara sa fie smucit sau isteric, nervos cat sa furnice auzul la modul placut, maiestuos si plin de coruri inaltatoare, cu clapa cand si unde trebuie si cu chitari ultramelodioase. Totusi nu la fel de misto si nu ma puneti sa va explic de ce, pentru ca nu am reusit sa imi dau seama ce anume ii lipseste. Poate ca de fapt e un album excelent dar trupa nu se afla pe strada mea. Si in cazul asta toata lumea ar trebui sa fie fericita.

Daca e ceva care ma deranjeaza la Rocket Ride, aflati ca tocmai Sammet este problema. Nu doresc sa ii minimalizez efortul sau sa il ponegresc in vreun fel, pentru ca face minunat ce face si merge cu muzica Edguy, dar parca prea am impresia uneori ca e Dickinson sau Tate. Si nu imi convine. In rest sa fim sanatosi. Avem heavy, avem uneori si un picut de progresiv metal, ba chiar si power. De speed v-am spus mai sus. Amicu’ Klawz zice ca si hard rock americanesc. Eu unul nu l-am depistat, dar poate ca nu am audiat albumul cum trebuie si de cate ori trebuie.

Mai multe nu va spun. Sper totusi ca am trecut cu bine examenul Edguy. Opt. Si lui si mie.

Sake Nota: 8

Tocmai imi spuneam ca de mult n-am mai avut o surpriza muzicala si cind colo destinul mi l-a scos in fata urechilor pe Tobias Sammet si pe colegii lui. Rocket Ride, hahaha, ce titlu, dar ce coperta! Chiar ma pregateam sa explic iarasi la toata lumea ce trupa de distrusi este Edguy, cind am zis ca sa-i mai dau o auditie, ca sa gasesc si mai multe motive sa-i balacaresc. Acum ma gindesc ca, de fapt, ceva imi clatinase putin convingerile de la prima ascultare si ma pusese pe ginduri. Nu sunase chiar atit de nasol cum trebuia sa sune o trupa care ma calca pe nervi. Si ce sa vedeti: m-am trezit ca imi place. Sint prea tare. Au inceput sa imi placa si chestiile care nu imi plac.

Incepind cu vocea lui Sammet. Am inceput sa ma obisnuiesc cu ea si sa-i gasesc circumstante atenuante. E adevarat ca si el face un efort de a evolua si incearca sa nu-l mai copieze 1/1 pe Kiske si chiar reuseste. Bine, asta vine cu pretul de a-l copia pe Andre Matos chiar de la primele versuri, i-a ajuns sa-l tina cinci minute pe dupa umeri pe scena si gata, l-a citit si pe asta. Uneori mai seamana si cu Geoff Tate, alteori cu Bruce Dickinson, dar uite ca nu ma mai deranjeaza acum. Pe de o parte, pentru ca am impresia ca sint ceva mai multe momente cind nu seamana cu nimeni si pe de alta, pentru ca muzica e atit de buna. Normal, mai sint mici scapari, o trupa care m-a enervat atita vreme nu are cum sa cinte foarte bine deodata. Dar, per total Rocket Rideeste o reusita. Prima miscare desteapta: nu mai e power/speed-ul epic si bombastic care i-a consacrat, decit pe doua piese, care fiind atit de putine si de ratacite, par foarte bune si sint binevenite. In rest mi se pare ca Edguy isi construieste usurel propriul stil. O combinatie de metal german cu hard rockul american al anilor 80 care zimbeste ademenitor ascultatorului dintre niste refrene care imi amintesc de ABBA. Da, unele sint chiar atit de bune. Din pacate altele nu sint. Chiar cele care ar fi trebuit sa fie, adica piesa de titlu si piesa single, Superheroes, plus inca vreo doua, ceea ce face proportia egala, refrene bune/refrene ratate: balanta sta in echilibru. Ce face albumul sa curga e faptul ca Edguy stiu sa compuna si sa aranjeze, stiu sa faca o piesa sa sune bine, cum s-o orchestreze si unde sa arunce acele mici artificii care incinta. Amesteca subtil influentele si aluziile la diverse sitluri, astfel incit te fac sa nu-ti mai pese care de unde vine, pentru ca suna bine combinate de ei. Si-asa creeaza un ansamblu fluent si bine legat, in care piesele care schiopateaza sint trase inainte de cele vioaie si devin si ele simpatice dupa mai multe ture cap-coada.

Tot prin expuneri repetate, umorul lor devine molipsitor, atitudinea lor relaxata cucereste, coperta nu mai e atit de urita ca la inceput si, in cele din urma, cind il aud pentru a nu stiu cita oara pe Sammet urlind isteric pe finalul piesei Catch of the Century cum ca “...one day I will sell millions of records and I’m gonna have hundreds of women and seven, seven! Ferraris...” imi zic ca de ce nu, la urma urmei albumul asta e un pas pe drumul care duce acolo.

Klawz Nota: 9

Daca multa lume a sarit de-a lungul timpului la gatul lui Tobias cum ca ar copia mai multi vocalisti de clasa incepand cu prietenul Kiske, nu multi s-au mai obosit sa "atace" trupa in sine, despre a carei originalitate in compozitie nu sunt prea multe de spus. Intrucat pare sa lipseasca cu desavarsire. Culmea insa, asta nu-i impiedica deloc pe nemti sa aiba un succes teribil cu aproape orice material pe care il lanseaza. Si sunt convins ca acest Rocket Ride cu a lui coperta haioasa nu va face exceptie, iar asta pentru ca Edguy a gasit reteta perfecta de a reorchestra impecabil cam tot ce a produs hard&heavy-ul in ultimii 20 de ani.

Venind dintr-o tara in care acest gen e inca la putere si din care au rasarit si au scris istorie Helloween sau Scorpions, Edguy isi permite sa faca un pic mai mult decat predecesorii sai infiintati cu multi ani mai devreme si anume sa se plimbe cu lejeritate prin mai multe genuri. Sa ia ce e mai bun din fiecare si sa impleteasca aceste elemente intr-un melanj glam hard heavy power dupa a carui ascultare, nu ramai impresionat nici de virtuozitate (poate doar cu exceptia vocii, Tobias fiind totusi o capacitate), nici de sunet, nici de eventuale experimente ci ramai doar cu urechea excitata de melodie. Pentru ca asta reuseste permanent Edguy sa faca, sa compuna melodic, fara prea multa substanta dar fredonabil, lejer, relaxat.

Pe promo-ul anteriorului Hellfire Club, in loc sa repete acelasi plictisitor "Ascultati noul album Edguy" la mijlocul fiecarei piese, Herr Sammet s-a distrat comentand unele piese si a reusit sa dea o definitie interesanta: "Very typical Edguy song, up tempo, nice melodies, children's melodies,... some people would say that's children pussy metal,whatever, yes, it is and we're so fuckin' proud of it! This is the kind of music that we play and we're gonna play in the future, this is the music that we grew up with, this is the music that made us filthy stinkin' rich, .... well not yet, but this is the music that we do and if you don't like it just skip the song." Pentru mine, si acest Rocket Ride se incadreaza pefect in definitie si ma indoiesc ca Edguy va face vreodata altceva. Le iese prea bine ceea ce fac acum si nu supara pe nimeni. Daca asculti CD-ul sau doar o piesa pierduta printre altele in Winamp, nu cred ca vei gasi vreuna care sa te deranjeze, chiar daca pe unele le vei uita a doua zi, ba poate multe chiar te vor atrage. E si asta o calitate. Pussy metal, maybe. But it's cute

Cynyc Nota: 8