MYSTIC PROPHECY - Savage Souls

Cind m-am intilnit prima data cu Mystic Prophecy, a fost cu ocazia albumului Regressus din 2003, care m-a impresionat suficient incit sa-i tin minte. O vreme, pina cind am uitat de ei, astfel incit aparitia lui Savage Souls anul acesta a venit ca o surpriza, ia uite, astia sunt aia cu Regressus. De fapt, nu mai sunt tot aia, pentru ca laudatul Gus G. i-a lasat balta si a fost inlocuit, nu cu unul, ci cu doi chitaristi, in timp ce la tobe apare un tip care a fugit de la Sacred Steel, sper ca defintiv, spre binele lui. Din fericire, cei doi ramasi, adica basistul Martin Albrecht si mai ales vecinul nostru intru ortodoxie RD Liapakis, pentru prieteni Lia, fac o treaba strasnica incercind sa pastreze identitatea trupei. Care e catarata cu mindrie pe conceptul de dark power metal.

Savage Souls este un album care vine peste tine si te rastoarna cu tot cu scaun, daca nu te tii bine, ca in reclama la internet express cind i se ridica omului parul in cap de la viteza conexiunii. Mystic Prophecy loveste ascultatorul cu un zid de riff-uri care pentru mine unul dau un nou sens termenului de beton. Chitarele duc tot greul acestei masinarii care bombardeaza cu riff-uri rele in sensul bun si lead-uri care se grabesc sa se strecoare in orice loc ramas neacoperit. Balanta delicata intre agresivitate, tehnica si melodie este bine tinuta in echilibru de cei doi chitaristi. Basul se prelinge gros si negru ca smoala pe linga toba bine balansata iar vocea lui Lia  mi se pare ca ilustreaza grozav de bine ideea de dark, power si metal: merge exact pe muchia dintre agresiv si melodios, fara sa neglijeze pe una în dauna celeilalte. Toata lumea cinta cu evidenta si molipsitoarea convingere, ceea ce iata ca ma face sa invoc tavalugul metalic al lui Sake dintr-o recenzie mai veche, pentru a sintetiza hotarirea cu care baietii astia inteleg sa ni se adreseze. Regret foarte mult insa, ca pe mine m-au cam pierdut din cind in cind pe drum dupa primele doua piese, pentru ca cele ce urmeaza reduc ceva din motoare si monotonia tot scoate capul si pindeste dupa colt sa vada cind se poate instala mai confortabil. Nu reuseste, dar faptul ca tot da tircoale imi scade din entuziasmul care ma cuprinsese la inceputul auditiei.

Lia ne propune niste teme de discutie care lasa prea putin loc speculatiilor despre gradul lor de originalitate: cruciade, demonii, raul, intunericul, pacatul, dar care, cel putin, coloreaza si ele decent atomsfera generala sumbra si incruntata. Surpriza a venit pe la jumatatea piesei Into the Darkness, cind totul se opreste si un pasaj mai sensibil ofteaza cu inima zdrobita, da, e un cintec de dragoste, ce femeie de isprava trebuie sa fie cea care l-a inspirat...

Cu oarecare parere de rau îi dau 8, pentru ca nu dau cu jumatati de nota si pentru ca mi-ar fi parut mai rau sa-i dau 9 si sa-mi para rau ca nu i-am dat 8.

Klawz Nota: 8