ALLEN/LANDE - The Battle

Cind am vazut coperta asta de basme indiene am zis "vai de mine, iata un opus de care trebuie sa ma feresc". Nu m-am ferit prea bine si într-un moment de neatentie m-am trezit cu el în brate, asa ca, acum, cei care înca nu l-au ascultat sa se traga mai aproape, ca sa le spun eu care e treaba cu el.

Allen vine de la Russell Allen, care vine de la Symphony X unde face vocea de vreo 10 ani, ceea ce pe mine personal nu m-a impresionat mai mult decît faptul ca are trei consoane duble in nume. De fapt are doua, dar una se repeta. Ok, au citeva riffuri bune pe The Odyssey si imi mai place ultima piesa de pe Damantion Game, dar in rest, nimic nu mi-a mai atras atentia spre Symphony X.

Lande vine de la Jorn Lande, un foarte apreciat si solicitat vocalist, care s-a facut remarcat ca membru al trupelor The Snakes, Ark, Masterplan, mai are si vreo trei albume solo si a fost interogat pentru o altercatie cu nevasta lui Malmsteen intr-un backstage.

Titlul albumului, The Battle, si desenul de pe coperta fac pe ascultatorul neavizat sa isi inchipuie ca cei doi au intentii nu tocmai pasnice unul fata de celalalt, dar de fapt situatia este alta. Ei nu numai ca nu se iau la bataie, ci chiar colaboreaza foarte bine, se completeaza reciproc si isi impart frateste cele 12 piese: cite trei fiecare, iar pe sase cinta amindoi. E adevarat ca Lande cam iese in fata si acapareaza mai multe pasaje vocale, poate si pentru ca vocea sa are o arie de acoperire mai larga. Acest cameleon metalic contemporan se adapteaza multor tipuri de instrumentatie, cel mai bine simtindu-se atunci cind il imita pe Coverdale. Il urmaresc de ceva vreme si deja mi-am pierdut speranta ca intr-o zi va avea si el un ceva al lui, o chestie personala in felul in care cinta. De fapt, sint nedrept, are ceva specific. Cind auzi un vocal care iti suna ca cel putin cinci alti vocali cunoscuti, acela este clar, Lande. Nimic deranjant insa in interpretarea sa de pe acest album, in afara de faptul ca abuzeaza de "Mmm"-uri pe citeva piese. Russell Allen are o prezenta mai discreta dar mai agreabila, chiar si atunci cind face doar vocile aditionale pe piesele celuilalt bataus. Vocea lui de om care a mincat prea multa inghetata pare mult mai calda si mai prietenoasa si, pe mine, personal, cele trei piese care i-au revenit la imparteala ma aranjeaza mai bine.

Asadar, cum era si de asteptat, partile vocale ne desfata urechile, însa, din pacate, fara sa ne rascoleasca emotiile prea tare. Asa cum nu ma asteptam eu, partile instrumentale nu-s deloc doar un ring pentru infruntarea celor doi presupusi beligeranti. Titlul Karlsson/Allen/Lande ar fi descris mai bine ce se aude pe album, dar, probabil, nu s-a mai putut inghesui inca un elefant pe coperta. Riffurile energice pe ritmuri hotarite de heavy metal, dar si refrenele care striga tare vino-ncoace, solourile care se remarca atit prin virtuozitate cit si prin melodie, ca si clapele discrete care se aud exact in momentul potrivit, toate acestea au iesit de sub miinile dibace ale lui Magnus Karlsson. Cine e Magnus Karlsson?! Iata o intrebare judicioasa. Daca va spun ca vine de la Last Tribe si Starbreaker nu cred ca lamuresc mare lucru, asa ca mai bine ascultati acest album, pentru ca este o recomandare foarte buna pentru el. Ar fi putut fi si mai buna daca nu s-ar fi limitat sa respecte cu prea mare cumintenie formule verificate si destul de uzate. Dar a preferat (sau poate i s-a spus) sa faca un fel de recapitulare agreabila a heavy metal-ului cu timide intentii progressive asa cum a fost el de auzit în anii 90 si cum se mai aude si azi.

Domnule, ma vor intreba unii batind nervos din picior, pina la urma ce spui tu aici, merita ascultat acest opus, sau nu? Da, domnilor, merita. Va va oferi citeva refrene care captiveaza rapid urechea si pe care le veti fredona dimineata in masina, tramvai, ma rog, fiecare cu ce are. (unii, de exemplu, persoane importante, nu spun cine, calatoresc cu maxi-taxi). Din pacate, insa, nu va va oferi si garantia ca saptamina viitoare va veti mai aduce aminte de ele.

Klawz Nota: 8