MANTICORA - The Black Circus, Part I: The Letters

Power metalul a devenit o umbrela tare generoasa, zilele astea. De fapt, e atit de mare inghesuiala si galagia acolo si atit de putini cei care chiar au ceva de zis, incit, cind aud power metal, am o usoara retinere. Circumspectia mi-a crescut dupa ce mi-au ajuns la urechi ultimele (ne)realizari ale unor trupe cindva fruntase: Stratovarius, Hammerfall, Rhapsody of Fire. Incep sa cred ca, incet-incet, genul asta a ajuns sa se ia la misto singur. Cu aceste ginduri oarecum neprietenoase am inceput eu relatia cu Manticora, pentru ca in cele din urma sa ma mir ca abia acum aud de ei. Faptul ca nu aveam starea necesara pentru a fi rabdator cu ei, adaugat la lipsa de stralucire a albumului la prima auditie v-ar putea duce cu gindul la un inceput nereusit de relatie. Si atunci cum se explica nota mare? Pai se explica. Fara sa convinga din prima, e ceva in muzica baietilor astora care te face sa zici "Hm!" si apoi "Ia sa mai auzim inca o data." Si aia e.

Ei isi zic power metal, creca de lene. Corect ar fi Heavy-thrash-speed-progressive-power metal; cu un sunet agresiv, greu, aproape doom, dar totusi dinamic, melodios si clar, de ti-e mai mare dragul cum curg solo-urile cristaline si armonioase. Atacul thrashist sacadat si lejer bombastic de la inceput (The Black Circus) ar putea duce cu gindul la Blind Guardian, in mare parte si datorita vocii care se invirte intr-un fel rezonabil de personal prin zona Kursch, Warrel Dane si Jan Lubitzki. Si schimbarile de ritm cam tot inspre acolo ar putea indica, cu o disimulata trimitere si spre Nevermore, dar Manticora reusesc sa fie in acelasi timp si mai heavy si mai atmosferici. Spre final, o dau si pe gothic, (Wisdom) cu un riff a la Cradle of Filth si un growl timid in fundal, totul incununat cu dialogurile intre vocalul Lars si Karin, invitata special in acest scop. Clape simfonice, coruri, minute de shredding sau de orchestratii aranjate cu grija, chitara acustica si goana dublu-pedaliera: nici nu iti dai seama cind trec cele sapte piese, deloc scurtute. Ideea nu e noua, sa te apuci sa amesteci enspe genuri, dar la Manticora rezultatul este legat, solid, vine spre tine pasind apasat sau alergind in goana mare, gata sa dea jos din picioare. De obicei nu ma preocupa asemenea aspecte, dar de data asta am remarcat tehnica impresionanta a tobarului si chitaristilor. Nu ma intereseaza rezultatul unei comparatii cu Lombardo sau Petrucci, pentru mine conteaza ca sar scintei din albumul asta de bine ce e cintat.

Pina acum v-am povestit de ce i-am dat 9. Inca jumatate de punct se acorda pentru tulburarea pe care mi-a produs-o atmosfera. Vedeti voi, e vorba de un album conceptual, deja al treilea din discografia lor, deci era si cazul sa fie regizori priceputi. O poveste thriller/horror cu un circ ambulant de acum o suta de ani. Exista patru intunericuri pe album, adica momente de respiro si de imersiune in atmosfera sumbra, in care Lars citeste sobru din scrisorile personajului principal spre prietenul sau. In rest, ni le cinta, de-aia albumul are subtitlul The Letters. Unele piese incep cu cite un "Dear friend", in sensul de "stai asa, s-o mai citesti si pe-asta". Si parca vad cum circul ala de pe coperta prinde viata pe covor in sufragerie si ma uit din cind in cind peste umar sa nu iasa vreounu si sa se apuce sa-mi cotrobaie prin rafturile cu cduri. Pentru mine, momentul de maxima intensitate, adica mi s-a ridicat parul de pe miini, este balada Freakshow.

Some of them were amputated,

some were mutilated...

cinta Lars in aceasta balada cu atita sensibilitate si empatie pentru respectivii angajati ai circului ale caror conditii de munca le descrie, mi se ofilesc florile-n glastra si incep sa reflectez la mizeria conditiei umane. Noroc ca vine imediat Gipsies Dance si ma ia pe sus.

Cam asta e. E altfel, e plin de energie si de melodie si e cintat cu daruire exemplara. Si mai e si cu poveste. Excelent.

Klawz Nota: 9.5