MANILLA ROAD - The Blessed Curse

Manilla Road a ajuns la discul de studio cu numarul 17 din cariera. 17 discuri de studio si o cariera de 38 de ani, doua numere impresionante atunci cand vine vorba de muzica. Singurul membru ramas din formula originala este neobositul Mark Shelton ajuns acum la varsta de 57 de ani. Ce-mi place intr-un mod aparte la Mark Shelton este faptul ca si acum, dupa o cariera de aproape 40 de ani si dupa o groaza de discuri interesante, reuseste sa ramana relevant prin compozitiile sale.
The Blessed Curse este impartit in doua parti. De fapt primul disc este reprezentat de materialul The Blessed Curse, iar After the Muse, cel de-al doilea material, l-am putea considera a fi un bonus disc tinand cont de faptul ca piesele prezente sunt intr-o directie acustica, cumva diferita pentru ce inseamna Manilla Road.

Sunt trupe care incearca sa sune intr-o oarecare masura precum Manilla Road, sau grupuri care aduc mai bine sau mai putin bine muzicii unor trupe precum Black Sabbath sau Saint Vitus, doar ca originalul va avea intodeauna un aer aparte, un aer ce nu va fi niciodata egalat sau depasit, ci altfel. Zic niciodata egalat sau depasit pentru ca in muzica nu-i vorba sau nu ar trebui sa fie vorba de o competitie. Este complet inutil sa incerci sa fii cel mai rapid, cel mai precis, cel mai - cel mai, daca emotia pe care o transmiti este egala cu zero.

Poate ca o parte din ascultatori, in special cei carora le trece pentru prima data muzica Manilla Road pe la urechi, vor spune ca productia suna nu stiu cum si ca ar fi trebuit sa fie altfel si asa si pe dincolo. Pana la un punct as fi dispus sa le dau dreptate si asta doar cu conditia ca atmosfera materialului si mai ales esenta trupei sa nu fie alterate. Pe de alta parte, imi place sa ma las purtat in toata povestea asta pe care o spune Manilla Road, ma simt atras de simplitatea si sinceritatea debordanta a grupului. Trupa nu incearca si nu a incercat niciodata sa reinventeze roata. Muzica Manilla Road a suferit pe parcurs unele modificari, dar acest lucru este inevitabil tinand cont de numarul muzicienilor care si-au adus contributia intr-un fel sau altul la toata povestea asta ce inseamna Manilla Road.

Prima piesa de pe disc este cea care da titlul materialului. Alternanta AOR - heavy metal fac din The Blessed Curse una dintre cele mai frumoase de pe disc. Truth in the Ash este o compozitie rupta din anii '80. Un heavy/thrash metal direct in tempo mediu. Tomes of Clay, piesa cu numarul trei, are o influenta exotica ce se potriveste de minune cu textul despre Sumer. The Dead Still Speak reuseste sa te absoarba dea binelea in povestea spusa de Manilla Road despre acelasi Sumer. La cat de interesante sunt textele sale, Mark Shelton ar putea scrie oricand scenarii pentru filme istorice/fantastice. Falling, piesa cu numarul cinci de pe disc nu este deosebita intr-un mod aparte prin executie, dar textul lui Mark Shelton are o incarcatura emotionala aparte. Voi scrie aici doar prima strofa pentru a nu va strica placerea de a descoperi singuri:

"Have you questioned the truth of your faith
Know its origins
Have you passed the light of the gate
Be it forbidden"

Cu Kings of Invention ne intoarcem in Mesopotamia. Muzical trupa ofera acelasi epic heavy/thrash batranesc, solo-ul lui Shelton este si el la locul lui, Neudi se joac un pic pe tobe si arata ca poti foarte bine sa fi tobosar rock intr-o trupa metal. Reign of Dreams este o alta piesa care te pune pe ganduri daca faci o paralela cu lumea din zilele noastre:

"So many cultures assimilated
Absorbed by the conquering tribes
Created what would be a new order
First dynasty of power and might"

Perioada s-a schimbat, modalitatile sunt intr-un fel altele, dar esenta este aceeasi. Piesele Luxiferia's Light si Sword of Hate ofera o abordare muzicala directa si super old school din partea Manilla Road. E genul de muzica pe care-l regasesti din ce in ce mai putin in 2015. Trupa nu suna old school de dragul de a suna old school. Manilla Road e pe bune si este o dovada vie a faptului ca daca esti destul de ambitios poti face ceea ce doresti. The Muses Kiss este piesa care inchide discul The Blessed Curse. Prin aceasta compozitie, trupa ne avertizeaza ca tot in acelasi ton vor fi si piesele de pe discul After the Muse. Un classic rock acustic ce este mai aproape de The Eagles si chiar de Paco de Lucía (In Search of the Lost Chord si Reach) decat de sunetul clasic Manilla Road. O surpriza placuta. Cumva, aceste compozitii ma duc cu gandul la discul Adrift lansat de catre Scott "Wino" Weinrich (Saint Vitus, The Obsessed) in anul 2011.

Inchei prin a spune ca The Blessed Curse este genul de material pe care daca-l asculti cu sufletul, esti atent la poveste si la simplitatea si naturaletea cu care trupa lasa posteritatii sentimentele ei, il vei aprecia mult mai mult decat daca vei incepe sa-l diseci cautand nod in papura in ceea ce priveste productia, tonul chitarei sau mai stiu eu ce. Trupe precum Meshuggah sau TesseracT au nevoie de o productie ceas pentru a transmite mai bine povestile lor, Manilla Road nu ar functiona intr-un asemnea scenariu pentru ca si-ar pierde sinceritatea neslefuita.

H. Nota: 9