BAL SAGOTH - The Chtonic Chronicles

    Dupa ce am refuzat in mod constant sa ascult albumul, cu atat mai mult sa ii fac cronica, mi-am luat intr-o seara inima in dinti. Nu stiu de unde reticenta mea in fata acestei trupe, poate pentru ca acum multi ani cand ascultasem Bal Sagoth prima oara, mi se parusera obositori, pretentiosi si oricum n-am fost vreun mare fan black metal. Desi numai black metal nu mai e aici. Si oricum, la naiba cu prejudecatile auto-construite.
    Avem de a face cu o poveste mitologico-stiintifico-fantastica pe care, chiar daca nu intelegi versurile sau n-ai rabdare sa le citesti, oricum ti-o poti imagina. Poate nu cu acelasi fir epic imaginat de Byron, dar in felul tau propriu. Iti poti imagina propia ta poveste care sa se desfasoare pe muzica englezilor si pana la urma cred ca asta e cel mai mare merit al albumului: iti provoaca imaginatia. Daca te prinde in starea potrivita si daca ai chef de fabulatii, cu ochii inchisi iti poti imagina o mie de batalii, monstrii atemporali, eroi calare cu spada in mana, extrateresti fara forma, obiecte magice, zei din alte lumi si orice mintea ta isi poate inchipui, fie ca te pasioneaza ezoterismul, ca esti un fan a lui Asimov, fie ca te-a vrajit Tolkien sau ecranizarea lui Jackson. Daca nu esti in starea potrivita... nu stiu... poti sa dai din cap si sa ridici doua degete (stii tu care) in aprecierea albumului. Sau nici macar atat. Daca insa te-a prins, poti sa intri apoi pe site-ul trupei, sa te uiti pe glosar sau pe hartile lumilor de mult pierdute, sa vezi cam care sunt personajele, locurile, artefactele si toate celelalte elemente mistice care apar in versuri.
    Muzical, ce se aude are radacini in black metal si are mici mici influente progresive-atmosferice in genul Nocturnus. Dar, impreuna cu linia de tobe (una de exceptie, pe cuvant de tobosar), asta e numai baza pe care e construita muzica. Peste asta se aseaza multime de instrumente, chiar daca sunetele or fi fost produse numai din clape si sintetizatoare. De la cateva clape pana la aranjamente orchestrale ample, in
tot albumul persista sentimentul ca o trupa de black metal s-a urcat pe scena impreuna cu London Symphony Orchestra, pentru a interpreta o partitura compusa parca in alt timp.
    Doua minusuri trebuie sa ii gasesc. Primul ar fi productia tipic de black, fara prea mult balans. Al doilea il reprezinta unele voci in stil narativ, care diminueaza serios forta unor pasaje. Dar atat. In rest nu numai ca nu ma plang, dar dupa albumul asta am devenit aproape un fan. Fie si doar pentru ca nu e chiar usor sa compui asa ceva. Sau pentru ca e cu atat mai greu sa transmiti ce vrei tu, mai ales unui insensibil ca mine. Glumesc, mie-mi plac povestile. Chiar daca sunt spuse bombastic si chiar daca povestitorul e cam kitch. Fiecare cu povestile lui.

Cynyc Nota: 8