OVERKILL - The Grinding Wheel

18 (optsprezece) albume de studio, în 30 de ani de activitate: în thrash metal, nimeni nu a mai făcut așa ceva. (Pentru comparație, Metallica-10, Megadeth 15, Slayer – 12 si Anthrax 11.  Gică Petrescu – 29.) E adevărat că Overkill, fie vremea bună-rea, nu s-au oprit niciodată, au rupt gâturi în stânga și în dreapta cu o consecvență de care niciunul dintre cei patru mari nu a fost în stare. Pentru că altceva nu știu să facă. Uite, de exemplu, Bobby Gustafson, chitaristul din perioada 1982-1990, a părăsit trupa din motive care diferă în funcție de cui îi pui întrebarea. Lui i-a dat mâna să o facă, pentru că mai avea și calificare de instalator și acum are o companie de țevărie. Dar Blitz și DD Verni nu știu decât să cânte thrash, așa că asta au făcut; chiar și când toți cei patru mari s-au speriat așa de tare de Kurt Cobain încât le-au picat stilurile muzicale din mână și au început să le caute care pe unde-ncotro. De-aia Overkill se mai numește și “The Motorhead of thrash metal”.

Așadar, nimeni nu s-a mirat când Bobby Biltz a început să descrie albumul The Grinding Wheel spunând că "Atunci când se lasă seara, Overkill e Overkill. (At the end of the day, Overkill is Overkill)". Mai în glumă, mai în serios, ce vreau eu să spun e că stilul Overkill nu s-a schimbat prea mult de-a lungul vremii și e ușor de recunoscut. Thrash fără menajamente, cu un pic de punk, un pic de heavy și un pic de doom metal. Procentajele au variat în decursul istoriei, la un moment dat a intrat și niște hardcore în combinație, dar, așa cum zice Bobby Blitz, când se lasă seara, tot Overkill e. Așa că, la fiecare nou album, problema care se pune nu e ce aduce nou, ci care componentă din cele cunoscute e predominantă și cât de mișto sunt riff-urile. Conform acestei scheme, de vreo trei albume încoace, Overkill au mers din ce în ce mai bine și The Grinding Wheel menține tendința.

Așadar avem thrash furios, dar care să satisfacă și intelectualii pe Mean, Green, Killing Machine, Our Finest Hour, Shine on, Red White and Blue avem heavy metal și chiar doom pe Come Heavy, The Long Road, avem și punk pe Goddamn Trouble și Let’s All Go To Hades. Avem bass-ul lui DD Verni care clănțănește neobosit și inconfundabil. Dar, mai cu seamă avem groove, parcă mai mult decât de obicei, sau cel puțin așa mi se pare mie. Groove este atunci când asculți o piesă și îți vine să te prefaci că strângi gâtul unei chitări cu mâna stânga, îți încordezi așa degetele ca și cum ai avea un cârcel, te lași ușor de umăr în jos în timp ce strimbi din gură și închizi un ochi, eventual pe amândoi dar mai mult pe unul, și pe față ți se întinde un zâmbet de beatitudine.

Un punct forte al albumului este atunci când în partea de mijloc de pe Red White and Blue, Bobby Blitz zice «Damn right!» și colegii lui îl aprobă imediat cu convingere. Urmează un schimb de damn right-uri rastite printre dinți peste riffurile dușmănoase, încât de piatră să fii și nu reziști să nu intri și tu în dialog și să te ridici de pe scaun și să răcnești cu pumnul în aer Damn right!!!!   E un moment de neuitat, de genul  celui de pe All Over but the Shouting când Bobby Biltz declară, în pragul isteriei I wanna make a deal!!!  Bănuiesc că vreau să spun cu asta că vocea a rămas așa cum o știam, neobosită în vehemența ei lătrată în registrul ascuțit și în intensitatea cu care își declamă convingerile.

Un alt moment special pentru mine este pe Come Heavy. Nu mă refer neapărat la rifful de sub versuri, deși este și el o bijuterie. Mă refer la versurile însele, pentru că e pentru prima dată când îl aud pe Bobby Blitz cântând despre femei. Ia fiți atenți cum zice:  
 I like the scent of a woman's hair  
 And the way on her shoulder it falls
Și
 I like the beauty of a fresh red rose
Dar își revine repede cu:
 And a sip of the fine alcohol.
Pare incredibil să zică Bobby Blitz așa ceva, nu? Așa aș fi zis și eu. Dar totuși, în contextul piesei, care un pic doomy așa cum numai I Hear Black a știut să fie, sună atât de bine încât nu ai cum să nu-l iubești pe Bobby, așa cum iubește și el viața și ne sfătuiește și pe noi să facem la fel și să o trăim la intensitate maximă.

În încheiere, ce pot să mai zic? Când se lasă seara, Overkill e Overkill. Pe alocuri e prea mult Overkill, de exemplu pe Our Finest Hour nu pot să o sufăr deloc, e prea previzibilă, parcă însăilată din bucăți de piese mai vechi puse cap la cap. The Grinding Wheel are însă, momentele lui geniale și o energie molipsitoare, destul cât să îl trec pe lista cu albumele mele preferate, alături de WFO, Horrorscope, White Devil Armory, Electric Age, The Years of Decay și pot să continuu lista fără grijă, mai am până la 18 (optesprezece)…  
 

Klawz Nota: 9