EVERGREY - Torn

Baietii astia inca nu s-au dezmeticit. Monday Morning Apocalypse a fost un soc nu doar pentru fani, ci si pentru trupa, prin reactia pe care au primit-o. In momentul lansarii respectivului, Evergrey se aflau in cel mai bun moment al carierei lor, aveau clipuri pe MTV, se bateau cu Abba in DVDuri, fanii apareau ca ciupercile dupa ploaie si criticii nu mai conteneau sa-i laude. Au vrut sa dea lovitura, dar au ratat-o. Am scris acum doi ani de ce fanii cistigati au fost mult mai putini decit cei pierduti. Cind au vazut ca aproape nimeni nu ii vrea asa cum au vrut ei sa se impuna, s-au lepadat de Monday Morning Apocalypse, l-au numit un experiment (hahaha) si au inceput sa promita o intoarcere la radacini. Adica la albumele cele mai apreciate, In Search of Truth si Recreation Day. In preajma lansarii noului disc, Torn, Tom Englund deschide geamul si spune la lume ca au compus fix albumul pe care il asteapta fanii. Eu vad in vorbele astea o dorinta disperata de acceptare. Adica hai, va rog io, va implor, facem cum vreti voi, numai veniti inapoi!
 

Lasind la o parte vorbaria si intrind in album, cred ca e evident pentru toata lumea ca Torn nu are nici o legatura cu In Search of Truth si prea putine cu Recreation Day. Nu e nici progressive, nici melodios ca cele doua, in schimb e grosolan si superficial ca Monday Morning Apocalypse. Productia si marginalizarea clapelor le apropie cel mai mult. Colaborarea cu Sandquist si Glaumann i-a lasat cu sechele pe Englund si Danhage, pentru ca sunt incapabili sa iasa din noroiul sonor de pe Monday Morning Apocalypse, de parca nu ei ar fi responsabili de bijuteria numita Recreation Day. Chitarele-s foarte in fata, clapele foarte in spate, cu niste partituri pentru care majoritatea trupelor nu au nevoie de un clapar cu norma intreaga. Mereu a fost o problema cu claparii la Evergrey: in trecut nu gaseau unul serios, acum cind l-au gasit, nu-l folosesc. Cine sa-i mai inteleaga. Dar asta nu e tot: lejeritatea cu care-s tratate clapele e reprezentativa pentru tot ansamblul. Piesele sunt previzibile, (inca) repetitive, cu prea putine surprize instrumentale care sa le anime. Nici riffurile si nici refrenele nu mai sunt ce au fost odata. Cele citeva sclipiri pe care le are albumul nu sunt puse in valoare la maxim. Parca le-a fost lene, nu am impresia de album muncit, facut cu suflet. Nu suna legat, compact, credibil, impresionant, emotionant. A, si daca tot am ajuns aici, e pentru prima oara cind imi pun problema ca versurile sunt false, facute dupa un tipar lacrimogen si patetic care trebuie respectat pentru a pastra o imagine, la fel ca si duetul cu Carina Englund. Aveam alta impresie despre ei. Dar, deh, cind vrei sa faci fix albumul pe care il asteapta fanii, chestiile astea sunt obligatorii. Ar mai fi fost obligatorie si o performanta vocala notabila din partea lui Englund si niste solo-uri care sa faca multi chitaristi sa se ascunda prin dulapuri de rusine, dar se pare ca de astea au uitat aproape de tot.
 

Totusi, albumul nu e chiar rau. E rau conform standardului Evergey pe care singuri si l-au fixat. Are citeva faze geniale, dar, din pacate, de cele mai multe ori, izolate. In afara de Nothing Is Erased si Still Walk Alone, toate piesele au cite ceva interesant. Cele mai bune sunt, zic eu, Fear si Fail. Prima pentru riff si refrenul cu versuri cu tot, a doua pentru ca e cea mai complexa si mai frumos lucrata. Broken Wings e o lalalaiala placuta cu o ritmica buna, Soaked incepe foarte bine, rifful principal e genial, dar pina la refren devine patetica. When Kingdoms Fall are un mare potential liric dar se impotmoleste in riffuri monotone si murdare. In Confidence e saltareata si cu refren bun, dar nu extraordinara. De la Numb incolo incep piesele cu probleme. La Numb e bun doar pre-refrenul si un intermezzo pe la mijloc. Torn imi aduce aminte de ce imi place Englund ca vocal, sincer sa va spun, uitasem; dar refrenul e cantitate neglijabila si biziitul aproape alternative chitarii pune capac. Urmatoarele doua piese sunt de evitat cu orice pret, mai ales ca prin repetitia riffurilor neinspirate (de fapt, unu dintre ele e prea inspirat de Nevermore) consfintesc starea de monotonie care incerca deja sa se instaleze. These Scars mai invioreaza atmosfera, dar cele citeva idei interesante si prezenta vocala placuta a Carinei Englund sunt inconjurate de mediocritate si ceva probleme la dublajele de pe refren.
 

Revenind la declaratia lui Englund, pentru ca mi se pare definitorie pentru povestea acestui disc, cred ca ei chiar asta si-au propus din start: sa scrie ca pe In Search of Truth si Recreation Day. Asta, pe de o parte e bine, pentru ca albumele alea exprima cel mai bine genialitatea trupei. Pe de alta parte, nu e bine, pentru ca a-ti impune sa compui intr-un anume fel inseamna sa fii fals. Si daca esti fals, nu mai poti fi pasional. Deci nu mai poti fi Evergrey. Cred ca asta nu au inteles ei: albumul pe care fanii il asteapta de la ei este unul sincer. Sa speram ca va fi urmatorul.

( ) Fear, Fail
(-) productie mocirloasa, superficialitate, monotonie

Klawz Nota: 8

Cum as putea rezuma Torn? Un album cu personalitate - multa, cat sa dea la o suta de trupe de prog si nu numai. Intr-un joc de cuvinte, adaug ca este un album extrem de personal – tinteste catre suflet si se dezlantuie cu pasiune. Marca Evergrey de la inceput, Broken Wings deschide poarta catre o muzica inconfundabila: „Come reach inside my inner fear / Come feel my sorrow and my tears”. Soaked mi-a amintit ca la Evergrey versurile sunt la fel de importante ca si muzica, iar Fear mi-a dat, de la un cap la altul, senzatia unei angoase expuse precipitat de cineva care se invarte rapid si se uita tot timpul peste umar. When Kingdoms Fall aduce in prim-plan latura melodica, in timp ce In Confidence ii multumeste pe cei avizi de tehnica si ne aminteste ca Evergrey este, inainte de toate, o trupa de progressive. In tempoul mai linistit al Fail am degustat din plin versurile, Numb mi-a ridicat din nou pulsul cu niste riff-uri de inceput si de refren ametitoare, iar Torn m-a disecat pana in cele mai ascunse colturi – atata regret, atata durere, atata intensitate si un asa amestec de trairi – din prima, piesa mea preferata. Nothing Is Erased se numara intre piesele cele mai reusite, avand cam tot ce-i trebuie: sectie ritmica ce loveste de la inceput, viteza, refren catchy si melodios, versuri „dark” si personale si un solo killer. Reteta se aplica si pe Still Walk Alone, la un tempo ceva mai  redus, dar completat de o atmosfera grea si de niste riff-uri care te lovesc in piept. Se pare ca partea cea mai intunecata a albumului se completeaza la final, la fel si furia si sentimentul de apasare, prin These Scars. Cu toate astea muzica nu e deloc depresiva, ci plina de viata si dinamism. Cred ca albumul m-a cucerit definitiv cu acest contrast.

(+) personalitate, eleganta, forta, melodie, un album dinamic si axat pe latura intunecata a omului.
(-) o anume repetitivitate.

Mad Nota: 9