MACHINE HEAD - Unto the Locust

In sfarsit, dupa patru ani de asteptare, a venit si vremea ca Machine Head sa ne prezinte noul lor material discografic. Personal, cred ca aceasta asteptare a meritat din plin, deoarece cei patru baieti din California vin cu un album ce cu greu il putem descrie in cuvinte. Un mare avantaj pentru ei, este si faptul ca de aproximativ zece ani isi pastreaza componenta intacta, devenind o trupa foarte inchegata din acest punct de vedere. Productia a fost asigurata de liderul trupei, Robb Flynn, in timp ce la butoane a stat un anume Juan Urteaga, rezultand astfel cel mai bun sunet auzit vreodata la o trupa de metal, asa cum Machine Head ne-a invatat cu fiecare disc in parte, inca din 1994.

Albumul incepe cu I Am Hell (Sonata in C#), o piesa compusa din trei parti: Sangre Sani, I Am Hell, si Ashes to the Sky. Prima parte, este ca un fel de intro, unul foarte antipatic chiar, in care cuvintele Sangre Sani (sange sfant) se repeta obsesiv, pe niste voci de canto gregorian. Dupa ce acest intro enervant ia sfarsit, ca prin minune, lucrurile vor lua o intorsatura la 180 de grade, caci un rif extrem de greu si de apasat isi intra in drepturi, moment care te elibereaza imediat de stresul produs de Sangre Sani. Am impresia ca baietii au gandit perfect acest moment, intrucat el este aproape identic cu cel al unor dureri stomacale foarte intense, urmat de eliberarea propriu-zisa, o eliberare care pur si simplu te ridica la cer tocmai datorita trecerii bruste de la agonie la extaz. Urmeaza rifuri peste rifuri, solouri de chitari, tobe, cinele, pedale duble, bas, chitara rece, viteza, ruperi de ritm... intr-un cuvant: haos. Un haos foarte bine calculat. De fapt, toate aceste ingrediente sunt prezente pe toata durata discului.

Be Still and Know, urmatoarea piesa, are un rif foarte misto, ce se tot repeta pana cand ajunge sa iti ramana intiparit pe creier, si asta inca de la prima auditie. Locust incepe cu un sunet de chitara fara distors, care este de-a dreptul orgasmic, in timp ce pe parcursul piesei, cei doi chitaristi se dau in spectacol printr-o superba serie de solouri gemene. In schimb, atunci cand asculti This Is the End, ai senzatia ca intreg universul se va sfarsi, asa cum ne spune si titlul melodiei. Darkness Within, este o piesa foarte buna, dar ceva mai linistita, un pic MTV-ista chiar. Cu toate acestea, Pearls Before the Swine, preferata mea, este o melodie in care trupetii isi fac de cap rau de tot, mai ales Adam Duce, cu al sau bas, care iti lasa impresia ca a reusit sa produca o imensa avalansa de note muzicale. Albumul se incheie cu Who We Are, care este un pic mai complexa, cu un frumos cor de copii, cu viori, cu armonie, toate combinate cu violenta si salbaticia specifice Machine Head.

Nu stiu daca venirea lui Phil Demmel l-a determinat pe Robb Flynn sa isi schimbe viziunea asupra muzicii, dar coincidenta face ca in acel moment, odata cu Through the Ashes of Empires, aceasta trupa sa isi recastige gloria din perioada Burn My Eyes. Din fericire aceste clipe de glorie sunt prezente si in 2011, iar din acest motiv imi rezerv dreptul la a visa cat mai frumos cu putinta la acel mult asteptat concert Machine Head. Lecanosti detza!!!

Fantotzii Nota: 9.5