GRIMEGOD - Wrong Roads

Sacha Gervasi a făcut în 2009 un film despre formaţia canadiană Anvil – intitulat chiar aşa: Anvil (The Story of Anvil) – care este nu numai unul dintre cele mai bune documentare rock din toate timpurile, dar este şi un monument ridicat perseverenţei, dragostei nebune de muzică şi binecuvântatului complex Peter Pan. Spre deosebire de majoritatea filmelor de acest gen, Anvil nu este o poveste de succes, ci povestea unei eşec. Mai precis, a unei serii neîntrerupte de eşecuri. Gervasi îi urmăreşte pe Lips şi pe Robb Reiner prin toate cluburile de că..t imaginabile din America şi Europa, îi filmează cântând în faţa a cinci oameni la Praga (parcă) – în timp ce colegii lor de generaţie umplu stadioane – le surprinde reacţiile când sunt fraieriţi de manageri autodeclarați şi ironizaţi de tineri birocraţi ai industriei muzicale etc. Există până la urmă şi un fel de happy end, dar adevăratul happy end constă, după câte se ştie, în faptul că documentarul a reuşit să readucă Anvil în centrul atenţiei publice. Dar şi dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, filmul te face să crezi că, indiferent de numărul de discuri şi de bilete de concert vândute, Lips şi Robb au avut o carieră mai valoroasă, mai plină de semnificaţie decât mulţi dintre colegii lor mult mai faimoşi.
Dacă aş fi regizor, aş face un film asemănător despre Grimegod. Nu spun că Tibor şi tovărăşii săi de drum au trecut prin aceleaşi chestii ca muzicienii Anvil – deşi poate au făcut-o – dar avem şi în cazul lor o formaţie care nu a fost ţinută în viaţă de-a lungul anilor decât de perseverenţa şi dragostea nebună de muzică a membrilor. Marea diferenţă dintre Grimegod şi Anvil e că nici una dintre trupele românești care au pornit în aceeaşi perioadă ca arădenii nu au ajuns prea departe, ba dimpotrivă, multe dintre ele s-au pierdut pe drum. Grimegod e însă aici şi e aici încă de la început. De la începuturile doom-death-gothic metalului, adică. Nu trebuie uitat că în 1995, când a apărut Under the Sad and Silent Sky, stilul abia se născuse. Abia începuse, depăşind graniţele Marii Britanii, să devină un fenomen global. '95 e de exemplu anul în care au ieşit şi materialele de debut Theatre of Tragedy şi Moonspell. Se poate aşadar afirma că Grimegod e una dintre trupele de bază ale celui de-al doilea val al genului.
Nu demult s-a desfăşurat turneul Negură Bunget / Grimegod intitulat în mod inspirat „Legende româneşti”. Formaţia arădeană e într-adevăr o legendă românească, numai că are parte de prea puţin din respectul pe care un astfel de statut l-ar cere. Rockul în general nu a avut în România niciodată parte de prea mult respect, nu e aşadar de mirare că meritele unei formaţii de metal underground nu sunt recunoscute după 23 de ani decât de o mână de fani fideli. Nu e de mirare, e doar trist. Întrebat de altfel într-un interviu ce îl mai face să continue, Tibor K a dat un răspuns care a putea să provină chiar din filmul lui Gervasi: „Ce să zic, Grimegod e singura chestie mişto din viaţa noastră. În general, colegii noştri de generaţie sunt plictisiţi demult, cu câte doi copii… fără chef de viaţă prea mare, cu o viaţă monotonă… Eu altceva am vrut să fac. Încercăm să facem cât vom putea. Aşa ne petrecem timpul liber, la repetiţii, iar în weekenduri facem concerte în loc să ne uităm la TV şi să mergem la pescuit.”
Al patrulea album Grimegod apare, iată, la 14 ani după precedentul, With Broken Wings, timp suficient pentru formarea unei noi generaţii de fani şi muzicieni, respectiv pentru câteva schimbări semnificative de componenţă în rândurile formaţiei. În momentul de faţă Grimegod constă din Tibor Kati (voce, chitară, clape), Alin Ardelean (chitară), Gabriel Hesz (chitară), Ovidiu Corodan (bas) şi Vartan Garabedian (tobe). Gabriel Hesz este şi autorul frumoaselor fotografii alb-negru de pe coperta şi din booklet-ul CD-ului. În acord cu informaţiile oferite pe Facebook, discul fusese terminat iniţial în 2011, dar unele (sau toate?) piese au fost reînregistrate între 2012 şi 2013, la studiourile Dreamsound şi Consonance din Arad şi Timişoara. (De dragul completitudinii: mixajul a fost realizat de Mihai Neagoe, iar masteringul de Alin Luculescu). În această a doua fază a fost cooptată şi Diana Selnicean. Sigur, în ziua de azi o astfel de colaborare nu mai reprezintă o mare noutate, dar trupa lucra cu voci feminine deja pe vremea când aşa ceva nu era de la sine înţeles. (Din acelaşi interviu: „Cred că ne-am inspirat de la Paradise Lost. Aveau ei o piesă pe primul album cu o soprană. Ne-am că..t pe noi de cum suna şi am zis că vrem şi noi. A noastră nu era soprană, dar arăta mişto. A fost de efect la început, chiar şocant pentru mulţi. Ce caută o tipă cu nişte grohăitori pe scenă?”)
Ca să fac o glumă tâmpită, pe acest al patrulea album Grimegod continuă pe drumul cel bun, care este acela deschis de the Peaceville Three. Ca o noutate s-ar putea aminti influenţele Katatonia, care se fac simţite deja la început, în piesa eponimă a discului. Mai importantă decât influenţele e însă calitatea compoziţiilor. Partea pozitivă a lungii perioade de pregătire a albumului, a repetatelor „teste” live, e că piesele au avut timp să se matureze, să câştige în profunzime. Versiunile care au ajuns pe disc sunt lucrate până la ultimele detalii, dar asta nu le face să sune steril. Ele şi-au păstrat spontaneitatea, curg la fel de natural ca în concerte. Coerenţa stilistică este respectată până la capăt, dincolo de asta însă compoziţiile sunt bogate în nuanţe (v. de exemplu chitara jazzy din Jump into the Void) şi puternic individualizate. Forţa muzicală a albumului este ilustrată cel mai bine de The Curse of the Falling Angel, care, deşi este instrumentală, este la fel de captivantă ca celelalte. Nu ştiu dacă e neapărat „cea mai bună piesă”, dar The Last Immaculate Flash e cu siguranţă cea mai încărcată emoţional. Din acest motiv, ea pare să-şi aibă rădăcinile în afara metalului, undeva printre muzicile dark wave ale anilor optzeci. Merită în fine menţionată şi Industria muzicală, care este chiar ultima de pe disc. Cum arată şi titlul, este cântată în română, decizie justificată probabil de versurile autoreflexive.
Albumul poate fi ascultat în întregime pe pagina Facebook a formaţiei, dar, cum ziceam mai sus, CD-ul este frumos, merită să-l ai în colecţie.
 

Gabriel Szünder Nota: 9