THE CURE - 4:13 Dream

The Cure, oare ce se mai poate spune despre The Cure? Cu siguranta unul dintre cele mai influente grupuri britanice si nu numai din muzica rock. Trupa esentiala pentru definirea alternative rock-ului, new wave-ului, goth rock-ului si post punk-ului. Pionieri ai curentului alternative alaturi de Joy Division si The Smiths, The Cure demonstreaza inca o data ca pot fi numiti regii neincoronati ai genului, o trupa de geniu care sub comanda embelaticului frontman Robert Smith, reuseste dupa mai bine de 30 de ani de activitate sa continue la cel mai inalt nivel si sa ofere continuu trupelor din noul val o veritabila sursa de inspiratie. Fie ca vorbim de Fall Out Boy, Stereophonics, Smashing Pumpkins sau Deftones, toate au avut de invatat cate ceva de la cei ce isi spun The Cure.

Si de aceasta data Robert Smith si compania ne demonstreaza ca inca nu s-a spus totul in alternative rock si ca mai este inca loc de multe. Stupoare sau nu, in acest caz se pare ca evolutia porneste mai mult sau mai putin tot de la taticii genului, dar in acelasi timp, fara a iesi din tiparele genului. Intelegeti ce vreau sa spun? De exemplu AC/DC sau Motorhead ne spun de atata amar de vreme, aceeasi si aceeasi poveste, bine, chiar foarte bine, dar fara a o imbogati in nici un fel, fara de a da un nou colorit curentului, o alta sclipire. Nu este aici insa si cazul celor de la The Cure, o trupa iubita, urata, slavita dar si contestata in acelasi timp de multi, fie ca vorbim de oameni care asculta in general alternative, metal extrem, hip hop sau drum'n'bass de exemplu.

Ok, haideti sa incercam sa ne concentram atentia asupra noului lor album, 4:13 Dream. Materialul de fata a fost lansat pe 28 octombrie sub egida casei de discuri Geffen Records (da, inca mai exista acest label), si sincer sa fiu, dupa albumul self titled lansat in 2004, nu credeam ca The Cure ar mai putea evolua intr-un fel pe acest segment, credeam ca povestea intrase intr-un fel pe ultima suta de metri si ca nu se mai poate intampla nimic notabil, insa trebuie sa recunosc ca m-am inselat, iar britanicii au demonstrat inca o data ca mai au multe de spus. Intr-un fel, trupetii fura, voit sau nu, dar intr-un mod natural, un pic din lirismul Pink Floyd, o parte din sclipirea lui Brian Eno sau din fascinatia omului cu 1000 de fete, David Bowie. Fiecare nota este exact unde trebuie sa fie, fiecare cuvant este spus cand trebuie spus, fiecare traire este simtita prin fiecare play dat discului. Ca sa nu o mai lungesc, ascultati-l, lasati-va sufletul purtat de nebunia lui Robert Smith si indrazniti sa visati, sa fiti fascinati de magia muzicii.

H. Nota: 9