FIREWIND - Allegiance

Gus G, grecul ratacitor, (Kostas Karamitroudis, in buletin) s-a hotarit sa puna palaria in cui si sa se aseze la casa lui. Adica sa renunte la toate proiectele care s-au grabit sa profite de talentul si elanul sau tineresc si sa se statorniceasca la Firewind, intre grecii sai. Ma rog, intre greci si un englez pe jumatate neamt. Allegiance este al doilea album al trupei pentru Century Media si ne prezinta o imbinare aproape perfecta intre talent, virtuozitate si productie comerciala. De fapt, ar fi trebuit sa spun invers, albumul se aude perfect si muzica e si ea foarte buna. Deci, de fapt, suna mai bine decit este. Asta nu inseamna ca e rea. Deloc. Ci ca nu e atit de buna pe cit de bine e prezentata. Sa termin cu abureala? Asa ziceam si eu.

Ultima data ii lasasem pe Firewind (de fapt, colegul Dragos P ii lasase) ca fiind o trupa de power usor epic si usor speed, cu voce sri lankeza nazalizata. Acum ii regasesc cintind hard rock melodic pe riffuri grase si viguroase ca de thrash metal. Ma gindesc eu ca asta are ceva legatura cu timpul pe care Gus l-a petrecut zdranganind cu Nightrage si Arch Enemy, ca si cu faptul ca discul este mixat de Fredrik Nordström acasa la el in Suedia. Papathanasio (cu prenumele sau care imi trezeste nostalgii de pe vremea cind citeam Legendele Olimpului) inclina balanta hotaritor spre rockul melodic, fredonind relaxat influente de la Dio, Coverdale si Tom Englund. Da, in timp ce ascultam Breaking the Silence si Deliverance am zis, "ia uite domne a venit si vremea cind am ajuns sa zic: asta cinta ca Englund". De fapt, influenta Evergrey e si dincolo de voce pe cele doua piese, Breaking the Silence propunind cu indrazneala un dialog cu atmosfera gothica pe riffuri de power si melodie optzecista  intre Apollo si invitata sa, Tara. Restul pieselor sunt mai cuminti, dar mai toate fac cu ochiul si trag ascultatorul de mineca prin riffuri si refrene antrenante si schimbari de ritm nu prea sofisticate. Bineinteles ca Gus G nu sta locului o clipa si inghesuie solistici de neoprit prin cele mai nebanuite unghere, dar uite ca si claparul reuseste din cind in cind sa se mai strecoare in prim plan. De Apollo am zis deja,se simte foarte confortabil pe toate titlurile, iar sectia ritmica merge ca unsa, interpretarea e fara fisura si sustine fara probleme escapadele spumoase ale pustiului chitarist minune, acest Schenker, acest Malmsteen, acest Laiho de la poalele Olimpului. Am vorbit de influente? nu mai stiu, dar acum mi-am adus aminte ca este o piesa, Ready to Strike, care imi da impresia ca si-ar dori sa fie cind va fi mare Stand up and Shout a lui Dio, pentru ca la refren sa se razgindeasca pentru Children of the Night de Whitesnake. Ma rog, are ceva pian si un solo frumos la mijloc, dar totusi... Greu de trecut cu vederea. Uite, de exemplu, Where Do We Go from Here? inchide albumul amintind cu destul de putina subtilitate de Scorpions, dar pe parcurs devine indeajuns de agreabila incit ca  piesa sa isi cistige o identitate, si iata ca o pot enumera printre preferatele mele, alaturi de Insanity, Falling to Pieces si deja dezbatuta Breaking the Silence.

Asadar puneti mina si ascultati acest album, nu va urez auditie placuta, pentru ca stiu ca asa va fi, energizanta si fredonabila, ca atunci cind, lipsit de griji si nevoi, fugi cu masina pe o sosea in vechea Elada, cu marea de-o parte si maslinii de cealata, un vinticel adiind prin par... mda, ar cam fi vremea sa inchid biroul si sa iau o pauza.

Klawz Nota: 9