TIAMAT - Amanethes

Tiamat revine, si nu oricum, ci cu un album avand cate ceva din toate scoase pana acum, dar neincadrandu-se in alta perioada muzicala decat cea de astazi. Poate, poate, aduce un pic in ceea ce priveste atmosfera generala cu Wildhoney, dar in rest este altceva. Un gothic metal melancolic si melodios, care se adreseaza strict simtirilor si nu intelectului, o sunet greu, apasator, pesimist si care parca te ingroapa, un Johan Edlund cu o voce vibranta si adanca – acesta ar fi cadrul de prezentare. Din punct de vedere instrumental, nu se poate spune ca am dat de vreo capodopera, ci aceasta parte este destul de simpla si directa, melodios suport al ideilor, fara sa zgarie, dar nici sa rupa gura targului.

Daca The Temple of the Crescent Moon vi se pare o idee buna, atunci merita ascultat intreg albumul, pentru ca este cam in aceeasi tonalitate, uneori mai heavy (Until the Hellhounds Sleep Again), alteori mai lent (Will They Come – personal, piesa mea preferata); Summertime Is Gone este si ea o piesa interesanta, urmand Raining Dead Angels, printre putinele pasaje rapide, apoi instrumentala Amanitis si cea usor country-folk, Meliae. Via Dolorosa are un refren remarcabil, plus un solo fain pe final, iar Circles este pe cat de trista, pe atat de frumoasa. Sunt insa si piese care mi-au parut mai mult de umplutura, realizate in context dar fara sa ma impresioneze (Katarraktis Apo Aima si Misantropolis), iar Amanes nu-mi place de nici o culoare. Dar tinand cont ca la fiecare ascultare am descoperit cat un mic si placut detaliu, pastrez speranta, mai ales ca albumul cu totul este suficient de divers.

(+) un album legat, foarte bine produs si care merge la inima fara a fi un geniu al metalului
(-) piesele de care m-am luat

Mad Nota: 8