BATTLE BEAST - Bringer of Pain

Puţine persoane de peste şaişpe ani ar recunoaşte probabil că ascultă Battle Beast şi încă şi mai puţine ar admite că o fac cu plăcere. Iar o parte a acestei minorităţi curajoase ar invoca probabil categoria estetică a „plăcerii vinovate”. Cum fac şi eu acuma. (Mă rog, după o cantitate suficientă de alcool sunt capabil să mă bucur şi de Powerwolf.) Deci, da, Battle Beast nu e genul acela de formaţie pe care să o recomanzi cunoscuţilor, nici măcar dacă e vorba de oameni care se întâmplă să fi ascultat metal în tinereţe, căci între timp am trecut cu toţii de la Annihilator la Infant Annihilator, ca să zic aşa.
Pe de altă parte, te mai apucă uneori dorul după cântecele metalice de vitejie care ţi-au făcut adolescenţa mai frumoasă, după chestii simple şi ataşante şi fără pretenţii artistice. De virtuozităţi postumane, brutalisme apocaliptice, abisuri ameţitoare şi sofisticări înălţătoare nu prea duce lipsă scena metal din ziua de azi, dar tot poţi avea impresia că în acest minunat proces de evoluţie ceva s-a pierdut. Sigur, există o generaţie nouă şi promiţătoare de trupe retro-metal (v. Striker, Stallion, Skull Fist, plus alte câteva ale căror nume nu începe cu S), dar încă nu e clar dacă are vreuna dintre ele anvergura necesară pentru a lua locul unor monştri sacri ca Maiden sau Saxon.
Battle Beast are fără îndoială potenţial. De când a câştigat în 2010 varianta internaţională a Wacken Metal Battle-ului, trupa se află în constantă ascensiune. Bine, Battle Beast nu e „retro” în sensul celor enumerate mai sus, nu încearcă să recreeze soundul unei epoci trecute, îşi asumă doar cu onestitate moştenirea Accept. Lucru cu adevărat îmbucurător, mai ales în lumina faptului că eurometalul tinde să se reducă în ultima vreme la clonarea diferitelor LP-uri Helloween. (Genul acesta de muzică se numeşte power metal, deşi nimeni nu ştie de ce.)
Unul dintre motivele pentru care Battle Beast reuşeşte să sune atât de autentic optzecist e că formaţia nu se fereşte de influenţele pop. Pe Bringer of Pain e imposibil să nu le observi, deşi, sincer vorbind, trebuia şi în cazul albumelor precedente să faci oarece eforturi pentru a le trece cu vederea. Dancing with the Beast şi Far From Heaven, ultimele două piese de pe acest al patrulea LP, cu greu ar mai putea fi numite metal. Din punctul meu de vedere, asta e o dovadă de curaj, dar, judecând după diferitele forumuri online, nu toţi fanii sunt de aceeaşi părere. Abordarea pop-metal – ce aminteşte în linii mari de Turbo şi Destiny (v. Saxon) – funcţionează însă perfect în cazul altor trei compoziţii de pe album, titlurile lor fiind Straight to the Heart, King for a Day şi Familiar Hell. Restul sunt „standarde” Battle Beast. Menţiune specială ar mai merita poate Lost in Wars, din cauză că beneficiază de contribuţia lui Tomi Joutsen (v. Amorphis).
Cum era de aşteptat, coperta LP-ului e oribilă, dar Noora Louhimo rămâne în continuare singura cântăreaţă care se poate măsura cu Rob Halford.

Gabriel Szünder Nota: 8