GUNS N'ROSES - Chinese Democracy

Trupa care a devenit o legenda in anii ’90 si care mai apoi s-a destramat spre marea dezamagire a fanilor, reuseste anul acesta sa ofere acestora din urma primul album oficial de dupa 1993. Dupa 15 ani de la ultimul material discografic cei de la Guns N’ Roses lanseaza poate cel mai trambitat album din istoria muzicii rock. Fara nume sonore din vechea trupa cum ar fi Duff MC Kagan, Gilby Clarke sau Slash, lansat pe bucati de-a lungul anilor, albumul parea sa fie deja perimat inainte de lansare.

Surpriza insa: Chinese Democracy este o revelatie. Un album care repune trupa Guns N’Roses acolo unde ii este locul. Vorbim despre un album inchegat cu un sound bun si care, in plus, readuce trupa in prezent. Initial am fost tentat sa spun asta nu mai este Guns asa cum il stiam eu ci o tentativa de exista a unei trupe care vrea cu orice pret sa supravietuiasca. Dar nu este asa. In primul rand nu mai este Guns-ul de acum 15 ani. Ca atare e normal sa nu mai fie acelasi lucru. Totusi aceasta tranzitie este una fina si pastreaza inca elementele care i-a consacrat. Mai mult chiar, este un album care ii aduce in prezent. Piesele complexe din punct de vedere tehnic dovedesc in continuare calitatea de muzicieni si nu doar de muzicanti a celor care compun trupa Guns n’Roses de azi. Cu toate acestea, nu trebuie sa pierdem din vedere nici o secunda faptul ca trupa a cautat sa se indeparteze de ceea ce a fost si sa isi gaseasca o noua personalitate.

Revenind insa, tehnic vorbind albumului nu-i lipseste nimic. Are atat riff-uri bune dar si pasaje instrumentale, specifice trupei inca de pe vremuri. Nu lipsesc nici bucatile pline de incarcatura sentimental emotionala, perfect acompaniate de versuri in adevaratul sens al cuvantului. Un alt element care recunosc ca m-a surprins placut este faptul ca Axl Rose, desi au trecut 15 ani, nu si-a pierdut deloc calitatile vocale. Dimpotriva pare sa fie in continuare plin de viata si gata pentru a continua in acelasi stil de pana acum. In legatura cu noii membri Guns N’Roses, ei fac fata cu brio, reusind sa presteze la nivelul asteptarilor.

Inainte de a incheia vreau sa mai spun cateva cuvinte despre cele mai noi “balade”. Vorbesc despre balade, pentru ca desi nu cei de la Guns N’ Roses sunt inventatorii lor, cu siguranta sunt cei care le-au dus aproape de perfectiune. Si o fac in continuare. Ma refer la  Sorry si This I Love care vor deveni cu siguranta noile November Rain si Don’t Cry. This I Love este una din cele mai bune piese de dragoste, o declaratie de iubire in adevaratul sens al cuvantului si o balada rock exemplara. Totodata piesa este compusa in intregime de Axl. Daca This I Love este o declaratie de iubire, Sorry este la polul opus: o piesa care surprinde un “refuz” sau o “despartire”.

Ca atare nu mai ramane decat sa vedem in ce masura acest gen de rock va mai prinde la public. Raman insa cu increderea ca macar cei nostalgici vor continua sa se bucure de acest nou album al celor de la Guns N’Roses.

Cristian Pop Nota: 9

Am trait s-o vad si p-asta. A aparut. Si nu asa, oricum, ci chiar sub nasul meu, la Rock Shop. Niciodata in viata mea nu mi-a trecut prin minte sa cumpar discul asta, dar cind l-am vazut acolo, sub DVDul cu Nevermore dupa care venisem, si cum in boxele standului se auzea chiar o piesa de pe el - Better - m-a lovit un impuls subit si cuvintele mi-au iesit din gura inainte sa imi dau seama: "il iau si pe asta!" Nu-l ascultasem nici macar o data, stiam doar Better si imi era simpatica, dar daca ne gindim un pic, nici nu era nevoie de asa ceva. Doar faptul e un album la care s-a lucrat vreme de 15 ani e un motiv supervalabil ca sa-l cumperi.

In astia 15 ani am urmarit cu detasare si amuzament povestea lui zbuciumata, pentru ca nu m-am considerat fan Guns n'Roses, desi i-am iubit si ii iubesc pentru ceea ce au facut - 3 albume geniale. Pe masura ce anii treceau si Axl raminea din ce in mai singur, parasit, pe rind, de Izzy, Slash, Matt Sorum si Duff McKagan, mi se parea din ce in ce mai greu de crezut ca o sa faca vreodata ceva cu albumul asta. Lansarea lui Chinese Democracy incepuse sa dea nastere la tot felul de glume - nu mai ziceai "la pastele cailor" sau "cind o zbura porcul" ci "cind o aparea Chinese Democracy" - chestie care mi s-a parut cit se poate de normala. Curiozitatea a fost, totusi, mai mare decit neincrederea. Ce dracu or fi facut astia in atita timp? mi-am zis. Ia sa vedem si noi.

O chestie de care mi-am dat seama din prima a fost ca nu trebuie sa fac greseala de a-l asemana cu precedentele albume Guns n'Roses. Lista oamenilor care au lucrat la albumul asta cu Axl e atit de lunga, incit nu m-as fi mirat sa-l vad si pe Sake pe-acolo, cu un solo de muzicuta cu schimbator. La un moment dat, chiar si Brian May a inregistrat o parte de chitara pentru o piesa, pina la urma nu a ajuns pe album. Ce treaba are Brian May (mare om, de altfel) cu Guns n'Roses? Deci muzica asta nu are cum sa sune ca ceva scris de Axl cu Slash sau Izzy Stradlin, ci ca o expresie a nebuniei lui Axl sustinuta de 5 chitaristi, 4 clapari (printre care si Dizzy Reed, singurul ramas din componenta de pe Use Your Illusion), 2 basisti, 2 tobari si cine mai stie citi producatori. Chiar daca respectivii nu sunt chiar niste oarecare, culesi la un colt de strada, ei au cintat cuminti. asezati fiecare la locurile lor, sub bagheta lui Axl Rose. Ca doar nu degeaba toti ilustrii fugiti din Guns n'Roses se plingeau de incercarile lui de a-i controla si-l faceau dictator. Deci, Chinese Democracy, este de fapt un album solo al lui Axl Rose, dar scrie Guns n'Roses pe el pentru ca asa se cheama acum proiectul sau solo.

Chinese Democracy ne arata cit de mult a insemnat Axl Rose in Guns n'Roses. Dincolo de colanti, paranoia si scandaluri, ce a insemnat el muzical. Si, zic eu, a insemnat destul de mult. Ma rog, acuma nu vreau sa incep sa fac clasamente, ca Slash e mai fraier ca Axl si Izzy a fost mai tare ca amindoi da nu la fel de smecher ca Duff. Dar, ascultind Chinese Democracy si comparind intentiile lui cu directia old school in care trage Velvet Revolver, devine clar ca interesul pentru experiment in trupa venea de la Axl. Chinese Democracy construieste mai degraba pe fiorul epic al unor piese ca Estranged, Locomotive sau November Rain si nu ii teama sa se aventureze pe teritorii noi. E hard rock, simfonic, electro, blues, funk, industrial, grunge, hip-hop, doom si, in general, e cam orice i-a dat prin minte marelui blond, ca nu cred ca s-a retinut de la ceva. Bine, are si timp sa fie tot ce vrea, in 80 de minute, nu trebuie sa se grabeasca. Cele mai multe piese se invirt intr-o zona familiara celor care au ascultat albumele precendente, hahaha, bine, cine isi mai aminteste ceva de pe ele, ca au aparut acum 17 ani! Sunt trimiteri mai mult sau mai putin directe la piese cunoscute, de exemplu Street of Dreams reia mici momente din Estranged, Catcher in the Rye amintetste de Yesterdays, Madagascar re-foloseste celebra replica din filmul Cold Hand Luke care apare si pe Civil War. Dar Axl nu poate sta prea mult locului si aici vorbim totusi de o perioada de 15 ani, deci nelinistea e mare. Pe fiecare piesa incearca ceva nou, fie si doar la nivel vocal. Cele mai flagrante alunecari in necunoscut sunt Shackler's Revenge (industrial-electro), If the World (funk), Sorry (doom a la Black Sabbath)... de fapt, surprizele pindesc la tot pasul. De exemplu pe This I Love cinta doar in falsetto acompaniat doar de pian, intr-un fel care duce cu gindul la baladele lui Freddy Mercury sau Scorpions (apropo, primul riff al discului ma trimite cu gindul tot la Scorpions - Rock You like a Hurricane). In prima parte de la Madagascar zici ca e Tina Turner.

Nu e un album usor de ascultat, pentru ca mereu se intimpla foarte multe chestii in acelasi timp, piesele sunt lungi si multe si destul de diferite una de alta. Din toate motivele astea, poate deveni la un moment dat, obositor. Dar, ce e important este ca, oricit ar fi de superproduse si intoarse pe toate fetele, pina la urma le-a nimerit. I-a iesit, domnule. Nu e nici una slaba, fiecare are cite ceva cu care te agata. Atentia exagerata la detalii e evidenta dar nu taie din elan sau emotie. Si chiar daca sunt atitea partituri inghesuite una peste alta in fiecare secunda si chiar daca sunt 5 chitaristi care fac ceea ce Slash facea simplu si direct, rezultatul e coerent, cursiv si interpretat cu stil. Alt stil, evident, nimeni nu incearca sa il imite pe Slash si, oricum, nici nu ar avut rost pe discul asta. Solourile lui Bumblefoot sau Fink pica exact la fix si nu lasa timp pentru regrete. Drept sa va zic, nu m-am gindit nici un moment ca "ehe, daca era Slash facea si dregea". Ce a fost a fost, a fost frumos, dar asta e alta treaba si, culmea, e misto si asta!

M-as fi asteptat sa prinda mai repede, dar, in acelasi timp, nu m-as fi asteptat sa aiba atitea de dezvaluit le fiecare ascultare. E un album care creste, daca i se acorda timp si o minte libera de prejudecati. Dati-i chestiile astea si sigur se va descurca sa va convinga. 

Klawz Nota: 9