W.A.S.P. - Dominator

Nevasta

Al 14-lea album de studio de la WASP. Ce poti sa mai zici? Treci repede prin istoria de sange pe scena gen Alice Cooper si peste presupusele sensuri ale initialelor: We Are Satan’s Priests, We Are Sexual Perverts si sociologic acceptabilul White Anglo-Saxon Protestants. Ceva intre Kiss si Alice Cooper, nu-i asa? Exact.

Ei bine, dupa gloria din ’80, WASP au avut un alt moment culminant in ’92, cu albumul conceptual The Crimson Idol. A fost poate varful carierei lor. Dupa aceea, Still Not Black Enough a incercat sa repete reteta (fara mare succes, dupa parerea mea). Kill F**k Die (1997) a fost ceva deosebit, cu un Blackie destul de curajos ca sa-si bage nasul in stilul industrial care cam prindea la vremea aceea. Unul dintre albumele mele preferate, dar care n-a scorat destul de bine in randul fanilor. Helldorado (1999) s-a vrut o intoarcere la Crimson (mai slaba), iar Unholy Terror (2002) a trecut aproape neobservat. Dying For The World (2003) a fost la fel de gri, in ciuda titlului pompos; insa The Neon God (part 1 – 2004 si part 2 – 2005) au readus ceva venin in WASP, dupa ani buni de mediocritate.

Dominator, deci... Ce vrea sa zica asta. Daca va zic ca e vorba despre politica internationala o sa ma credeti? WASP si politica internationala... Da. Dupa ce a cintat toata viata despre fete si femei, iubite si neveste, Blackie si-a dat seama de o chestie: ca statele puternice abuzeaza de statele mici la fel cum barbatul isi injura si altoieste nevasta. Cind cititi versurile aveti impresia ca ele sunt vorbele unui barbat catre femeia lui, dar de fapt o tara puternica se rasteste la una mai slaba. Dominator-ul este, deci un deget acuzator (aratator sau / si mijlociu) indreptat spre imperialismul american. "Imi iubesc tara, dar guvernul ma sperie de moarte." zice Blackie. Fiecare cu guvernul lui.

Dar, destula politica,  sa vorbim de muzica. Ce mai face Blackie in 2007? Ei bine, nu se dezminte. Cred ca acest opus nu iese din sfera ultimelor doua – e poate doar ceva mai vioi. E mai placut la scultat, mai catchy, daca vreti. Marturie stau Mercy, Take Me Up si The Burning Man – 3 piese ultra-head-banging din primele 4.  Heaven’s Hung In Black merge pe traiectoria reflexiva si... hmmmm... neagra a lui ... hmmm.. Blackie, dar fara sa impresioneze. Puteti s-o considerati un power ballad, dar pentru mine e o abureala, mai putin solo-ul. Heaven’s Black se vrea un contrapunct, suna foarte ’80, si reuseste sa fie simpatic; dar atat.Teacher revine ceva mai in forta, dar pe stilul Motley Crue asortat cu celebra rima “I will be your teacher, preacher, baby!”; bineinteles ca Blackie vorbeste cu o fata tanara si atragatoare. Heaven’s Hung In Black (Reprise) cade din nou, pentru ca spune prea putin pentru asa o lalaiala. Cred ca am zis de 10 ori cuvinte din familia lui “black”, dar n-am ce face, asta e spiritul.

Dupa care rock’n’roll-ul Deal With The Devil incheie previzibil si confortabil tot acest album cam prea putin dispus la experimente. Concluzii? Dominator nu trece de media cu care ne-a obisnuit WASP in ultimii ani. Formatia se poate numi la fel de bine si Blackie Lawless Band (nume care a si existat mai demult). Si profit de ocazie sa-mi repet parerea ca intr-un moment de rutina creativa e bine sa mai cauti inspiratie si in alti oameni. Pana si muzicieni ca Devin Townsend colaboreaza cu o multime de oameni, nu numai pentru a le imprumuta ceva din geniul lui, ci si pentru a-si face o transfuzie de simt artistic proaspat. Probabil ca pentru urechea fina a unui muzician poate sa fie ceva nou pe acest album. Pentru timpanul meu de admirator WASP nu e. Dominator ia un 8 pentru ca e simpatic la ascultat. Cu scaderea notei la purtare pentru refuzul lui Blackie de a se reinventa (si ar fi putut, vedeti Kill F***k Die); ca o nevasta frumoasa si eventual despteapta, dar care s-a obisnuit sa nu fie nevoita sa faca nimic in plus de la logodna incoace. O iubim, dar tare ne mai vine s-o injuram cateodata. Noroc ca suntem civilizati...

Tzugu Nota: 8