ARCH ENEMY - Doomsday Machine

Sa vedeti ce pocinog am patit. Am zis ca fac rahatu' praf daca intru pe site-ul oficial al celor de la Arch Enemy. Ce am obtinut? Mi-am stricat ziua! In primul rand pentru ca in poza de la profil, sub lumina rece si stridenta a neoanelor care ma invaluie la minunatul loc de munca, Angelica Gossow seamana cu Shakira. As fi suportat chestia asta fara mari eforturi dar am dat un click in plus si aici a intervenit nenorocirea. Tipa asta, care pe album urla ca o fiara cu plamani mancati de tutun si de umezeala de subsol e vegetariana si mananca "everything that's fresh and healthy". Nu ca as avea ceva importiva vegan-ilor, domnie feri, dar chiar nu imi inchipuiam ca apucata asta cu bandaje murdare la incheieturi, par slinos si privire feroce ar avea vreo grija de propria persoana.

Ce se intampla pe Doomsday Machine e un paradox. Pe de o parte e un album mult prea bine pus la punct si inchegat pentru a-l putea da cat colo, pe raftul cu cd-uri pline de praf, iar pe de alta ii lipseste fix ce voiam eu cel mai tare sa-mi ofere.

Sa le luam pe rand: e de bine ca nemtoaica de dupa microfon e in forma de zile mari si nu da chifle deloc, ba chiar pe unele piese te baga in toti sperietii. Nu e de mirare, doar idolii ei sunt Bill Steer si David Vincent. Pe primul am impresia ca il si aud uneori in vocalizele blondinei. Nenea Michael Amott e si el foarte inspirat, parca ceva mai melodic si mai clasic decat de obicei, ba chiar uneori are niste derapaje surprinzatoare, dand-o cotita spre un sound heavy metal traditional. In rest, multe ruperi de ritm interesante, destule portiuni de clean guitar, totul interpretat cu o usurinta aproape de neinteles pentru profani ca mine. Sectia ritmica este la inaltime si ofera la pachet multa toba sparta, pedala dubla cat incape si un bas greu, bine individualizat si extrem de teapan. Daca tot ce am mentionat mai sus poate fi sintetizat prin sintagmele melodic death metal, Swedish death metal sau mai stiu eu prin ce alte formulari de mai mare dragul, asta nu pot sa va precizez. Nu azi si nu eu. Si nici nu cred ca e prea important pana la urma.

Va ziceam ca e si ceva care nu imi place la Doomsday Machine. Ba chiar ma calca pe bascheti destul de serios. E un album cautat. Prea cautat. Mult prea cautat chiar. Bibilit pana la manie, aranjat pana in cele mai fine detalii, dozat la maxim, nu cumva sa scape ceva pe langa contur. Unde e energia debordanta de pe Anthems of Rebellion? Unde e stropul de nebunie picurat in fiecare piesa din trecut? Unde sunt izbucnirile neasteptate si cand s-au uscat suvoaiele de adrenalina degajate de fiecare nota muzicala? Concluzia mea, amara dealtfel, este ca avem de-a face cu un album prea conformist pentru Arch Enemy. Corect cat sa prinda la aproape oricine, asezat incat sa nu zgarie urechiusele celor mai roz in obraji, heavy cat sa nu dea prilej celor mai trv sa faca gat ca e disco.

Mai fac o singura mentiune inainte sa va parasesc: sunt nevoit sa dau cea mai nasoala nota cu putinta. Si pentru mine si pentru ei. Nasoala pentru ca nu e nici 10 si nu e nici 5.

Sake Nota: 7

Omorati muschetarii!

Arch Enemy incepe sa se asemene din ce in ce mai mult cu - hai sa zicem - un fel de Nightwish al death metalului. Adica o productie beton, o muzica cantata ceas, instrumentisti de categorie grea (aici s-au pierdut un pic asemanarile) dar fara stralucire. Sper totusi sa nu ajunga pana acolo unde sa-mi cante ca-si doresc un inger si sa-mi arate in clip draci si dragoni cibernetici sau ce mama dracu erau aia din clip. Parca ghicindu-mi parerea nea Mike&Co au bagat Nemesis, piesa ce nu ar fi rea…. daca nu ar avea versuri! "One for all/ All for one/ We are strong/We are one." Sincer, nu mai support cliseul asta si ma apuca toti nervii cand il aud. Mai da-i dreacu de muschetari. Pentru versurile astea le-as da nota 1 (unu). I-as lasa repetenti vreo cativa ani!

Spre norocul meu dupa Nemesis a urmat My Apocalyse, o piesa ce mi-a clatit oleaca urechile dupa refrenul cu muschetari. Piesa asta se apropie foarte mult de precedentul album si poate de aia imi si place asa mult.

Linistindu-ma in ceea ce privesc versurile, astea sunt cu astea defilam, pot spune ca vocea Angelei in schimb e la fel de scary si suparata, fara complicatii inutile.

Anul aceasta parca a devenit o moda cu albume ce mustesc de solouri de chitara si in general de chitara… vezi Nevermore cel mai elocvent exemplu. La fel se intampla si aici pentru ca fratii Ammot o tin tot albumul ori in solouri demente ori in armonii. Pe anumite bucati Mr. Mike Ammot tradeaza faptul ca tot el este si in Spiritual Beggars.

Sunt curios cam cum se va vinde acest album daca Anthems of Rebellion a fost cel mai bine vandut produs din istoria Century Media.

In final, ia sa fac o medie: 10 pentru productie, 2 pentru versuri, 10 pentru executie, 6 pentru inspiratie ne da exact 7 (sapte). Si dat fiind ca tanti Angela e destul de inspaimantatoare si ii cunosc de ceva vreme le dau 8.

JohnBlack Nota: 8