PAIN OF SALVATION - In The Passing Light of Day

Pe scena metalică există artiști și există showmen. Există și trubaduri, măscărici, medici legiști ratați, golani, matematicieni reprofilați și, din păcate, prea mulți lăutari. Există de tot felul, dar puțini artiști.
Daniel Gildenlöw e un artist chinuit. Intensitatea cu care își trăiește deznădejdea și disperarea i se vede în priviri. Și i se aude în muzică. E convingător pentru că e sincer. Și abilitatea cu care își eliberează tristețea în muzică îl face excepțional. Fericirea e plicticoasă și dăunătoare pentru creativitatea lui.
În 2014, Daniel Gildenlöw a fost la doi pași de moarte și a avut timp să se gândească la asta. The Passing Light of Day e coloana sonoră a lunilor pe care le-a petrecut în vecinatea morții și e cel mai bun album Pain of Salvation de la Remedy Lane (2002) încoace. În parte, pentru că e un album trăit, o transpunere sinceră și brutală în muzică a unei experiențe într-o manieră care a generat și în trecut cele mai bune momente din discografia trupei.
Conceptul albumului e sprijinit de o orientare muzicală care se întoarce la perioada 2000-2002; era și timpul după 15 ani de experimente nereușite în care am ascultat ploaia, am dansat disco și ne-am pus flori în păr. Izbucnirile nervoase de frustrare sunt susținute de riffuri brutale pe care atracția tobarului Leo Margarit pentru sincopă și poliritmie le scoate definitiv din banalitate. Mă mir sincer cum poate să țină minte partiturile alea în concerte. Există și momente calme, cu instrumentație minimală, o contribuție discretă la exprimarea nostalgiei, regretului sau a împăcării. Gildenlow e bine însoțit în lunga (70 de minute) lui călătorie emoțională și complicitatea asta dintre muzicieni poate părea surprinzătoare, având în vedere că trupa și-a schimbat mai mult de jumătate din membrii care au scos Road Salt Two (2011), iar din cei care au scos Remedy Lane (2002) nu mai e decât Gildenlöw. Dar bine, Gildenlöw ESTE Pain of Salvation, așa a fost mereu și are grijă ca așa să fie în continuare, din moment ce l-a concediat pe Ragnar Zolberg, chitaristul venit în trupă în 2011 și care a avut o contribuție importantă la compunerea albumului. Dar mă rog, asta e can can, importantă e muzica de pe disc.
Amenințarea morții a făcut să reînvie creativitatea lui Gildenlöw. Într-un fel albumul ăsta e mai death metal decât majoritatea albumele death metal. E un adevărat album despre moarte ca generatoare de gânduri, emoții și lecții despre viață. Inteligent, atât din punct de vedere liric cât și muzical, expresiv și emoționant și cu relativ puține momente fără strălucire. O revenire pe care nu o mai credeam posibilă. 

Klawz Nota: 9.5