EUROPE - Last Look at Eden

Ah, intoarcerile la radacini... la zapezile de altadata. La ale tineretii valuri, cind aveam vreo douazeci de ani. Ce poate fi mai placut, nu? Nu! Intoarcerile la radacini trebuie privite cu circumspectie. Maxima. O trupa care se intoarce la radacini e o trupa care s-a ratacit. Si baietii se opresc, se scarpina in cap si se intreaba: ma ce dracu incercam noi sa facem aicea? Hai s-o luam de la inceput. Si de cele mai multe ori rezultatul e nesatisfacator.

Dupa doua albume prin care au incercat sa se dea modernisti si ultraschimbisti (Start from the Dark si Secret Society), Europe s-au oprit si s-au scarpinat in cap. Parca nu e de noi, a? Noi suntem cu rock'n' rollu' cu bluesu' cu voia buna. Hai la radacini. Si au facut, cica, in Last Look at Edenu asta, un adevarat album Europe. "It's almost like we've gone full circle." Numai ca, ce te faci atunci cind radacinile astea nu sunt ale tale, sunt niste ditamai crengile din alti copaci?

Europe nu au fost o trupa care sa rupa-n doua mapamondul de la primul album. Nici de la al doilea. Pentru ca erau niste pustani entuziasti, neciopliti si influentabili. Din pacate, la perioada asta si-au ales sa se intoarca si nu la cea care incepe cu al treilea album si care a marcat gasirea unui stil propriu pe care l-au lustruit pina la perfectiune, pe ultimul disc inainte de pauza (Prisoners in Paradise, 1991). Asa ca Last Look at Eden e un album de rock clasic, bluesy si groovy, sincer, desigur, dar plin de influente nelinistitor de evidente. Amprenta trupelor de dragul carora baietii au luat chitara-n mina, ca Deep Purple, Whitesnake si Led Zeppelin e mai clara decit cea pe care au consacrat-o ei in a doua jumatate a anilor 80 ca fiind a lor proprie. Pentru ca nimeni n-o sa ma convinga ca magnum opusul trupei asteia se afla in primele doua albume, alea true, fara clape si necomerciale.

Bun, deci baietii au chef de rock'n'roll si dau drumu la piese fara figuri, le lasa asa cum au cazut, genuine si oneste. Nu au chef s-o faca pe originalii, astea-s mofturi, conteaza doar placerea de a cinta si ritmul, frate, simti ritmul? Ok, de acord, zic eu, e si asta o abordare, nu neaparat neproductiva, plus ca, intr-adevar, are un groove pe alocuri irezistibil. Dar ce te faci cind jumatate din piese sunt unele pe care, daca eram eu producatorul, nici macar nu-i mai lasam sa le inregistreze? Poate pentru niste debutanti ar fi fost decente, dar, totusi, sa nu uitam cu cine avem de-a face, ok? Deci sunt niste bucati care nu-mi spun nimic, ascult discul si iar il ascult si cind ma uit la titluri imi dau seama ca din jumatate de piese nu-mi amintesc nimic, in timp ce pe restul le stiu pe dinafara. E enervant. Si pe urma le iau pe fiecare in parte, pe alea nasoale, si le ascult de la capat, ia, sa vedem, ce au; unele incep chiar ok si zic, uite ma, ca nu suna rau. Dar dupa ce se termina, e la fel, nu ramin cu nimic.

Dar nu pot sa zic ca e un album prost, pentru ca are citeva bucati strasnice. Mai precis, trei sunt remarcabile, si anume, in ordinea in care mi-au atras atentia e vorba de New Love in Town, No Stone Unturned si The Beast. New Love in Town e o balada si e poate singura piesa de pe disc care suna a Europe clasic. Mai e o balada la final, dar aia suna a Deep Purple, Joe Cocker, Scorpions, plus o piesa de pe primul disc solo al lui Joey Tempest. Iar Norum se prezinta ca cel mai entuziast si fara discernamint fanboy al lui Ritchie Blackmore (recunosc, dintotdeauna l-am preferat pe Kee Marcello). Acuma, nici New Love in Town nu revolutioneaza ideea de balada, dar barem aduce a Carrie si Tomorrow, intelegeti unde bat? Pe No Stone Unturned am gasit-o undeva pe net descrisa de cineva drept un OZN, de mare efect exprimarea, as fi vrut sa fie a mea, dar, na acuma, asta e, ma rezum la a o repeta. E prog metal, fara misto, are o clapa de filme SF si are si refren. Mai vreau. Iar The Beast, care e si cea mai heavy dintre toate, e o vijelie irezistibila. Riff care te scoala de pe scaun, ritm rapid, refren de tinut minte, efect: topaiala garantata. Tot printre bucatile strasnice am numarat inca doua, care nu-s chiar remarcabile dar pe-aproape: deschizatoarea piesa de titlu, simfonica si apasata, mai greu de impus, dar curajoasa; si obraznica U Devil U, cu rifful ei insinuant, ca o aluzie indecenta.

Deci inca un album care imi place pe jumatate, si asta dupa ceva eforturi. E usor enervant, insa eu sunt un tip pozitiv si pastrez doar partile bune din el. Dar, ca un fan al lui Joey Tempest, nu stiu ce sa zic: oare a meritat sa-si sacrifice cariera solo pentru reuniunea asta cu Europe? Din punct de vedere al incasarilor, probabil ca da; din alte puncte de vedere, probabil ca nu. Dar, cine stie, timp ar mai fi.

Klawz Nota: 8