BUTCHER BABIES - Lilith

Se vorbeşte în ultima vreme mult despre misoginia endemică a scenei metal, mult mai mult decât ar trebui, zic eu, dar ce să-i faci, tema e pe val. Un exemplu bun în acest sens îl reprezintă articolul publicat recent de Nina Osegueda pe MetalSucks (unde altundeva?). Cântăreaţa A Sound of Thunder – o doamnă simpatică de felul ei – dezbate acolo concepte ca agresiune sexuală, „cultură a violului” etc. Dar nu aşa, după ureche, ci la modul serios, academic, cu statistici cu tot. Fain, îmi place să fiu educat. Şi da, metalul e misogin. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Procesul intens de feminizare prin care a trecut scena în ultimii douăzeci ani nu e decât praf în ochi. Aruncat de Tuomas Holopainen.

Tarja Turunen, Sharon den Adel, Simone Simons şi toate celelalte soprane feerice puse în fruntea formaţiilor de metal „simfonic” nu par într-adevăr să fie altceva decât materializarea unor fantasme masculine adolescentine. (Fanteziile adolescentine sunt sursa principală de inspiraţie a muzicii lui Tuomas Holopainen.) Dacă la asta s-ar reduce participarea feminină, ai putea să concluzionezi că femeile nu se pricep la rock n' roll. Nu se reduce însă la asta. Au existat cândva trupe ca Girlschool şi Phantom Blue, iar în ziua de azi avem formaţii ca Huntress, Barb Wire Dolls, Infected Rain sau Butcher Babies. Doamnele şi domnişoarele care cântă în trupele acestea se pricep în mod evident la rock n' roll, dar când spun asta sunt oare onest? Mă refer oare la talentul lor muzical sau la faptul că ele se conformează unui alt fel de fantasme? Mai ales Carla Harvey şi Heidi Shepherd, care până nu demult apăreau pe scenă topless, cu nimic altceva decât nişte leucoplast pe sâni. Cele două au şi avut parte recent de nişte slut-shaming pe considerentul ăsta. Nu din partea colegilor bărbaţi, cum era de aşteptat, ci din cea a lui Otep Shamaya. Dar ea umileşte în interesul „cauzei”, bănuiesc.

Nu vreau să fiu ipocrit. Stilul vestimentar al celor două cântăreţe mi-a atras atenţia asupra formaţiei. Dacă altceva n-ar fi fost însă de capul ei, n-aş asculta-o şi după patru ani. Mai ales că în ziua de azi Heidi şi Carla se îmbracă ceva mai călduros pe scenă. Treaba aia cu leucoplastu' era oricum un fel de gest de respect faţă de Wendy O. Williams, care cânta pe vremuri într-o ţinută asemănătoare. (Numele Butcher Babies trimite şi el la o piesă Plasmatics.) Şi a fost fără îndoială o chestie de efect. Butcher Babies au reuşit să tulbure puţin apele stătute ale metalului american. Nu s-au întâmplat foarte multe pe acolo de când a trecut valul metalcore. Cel puţin nu în zona situată deasupra undergroundului.

Butcher Babies face parte din acele trupe care ar putea în principiu să aducă metalul înapoi în mainstream. Formaţia gândeşte în stil mare. Asta e şi singura problemă cu ea, că încearcă să prindă pe toată lumea care mai ascultă metal în America. Groove metal, nu metal, thrash, metalcore, influenţe Rob Zombie, Korn, Otep, cam toate pot fi găsite în muzica Butcher Babies. Trupa se află însă pe calea cea bună. Lilith e mai coerent stilistic decât precedentele două LP-uri, iar refrenele au devenit memorabile. În plus, membrii formaţiei şi-au redescoperit se pare dragostea pentru Alice Cooper. De când au lăsat-o mai moale cu showul erotic, tema horror a devenit oricum mai importantă pentru ei. Bine, lăsatul ăsta mai moale trebuie gândit la standarde Butcher Babies. În videoclipul făcut pentru Headspin apare de exemplu Jessa Rhodes şi nu citeşte poezii, ca să zic aşa.

Nu-mi place în general să aleg cele mai bune cântece de pe un album, dar de data asta o voi face. Ele sunt Look What We’ve Done, Lilith, Headspin, Korova şi POMONA (Shit Happens). Mai ales POMONA. Nici nu mai ştiu de când n-am mai auzit o piesă Pantera aşa de faină ca POMONA. Probabil de când s-a desfiinţat Pantera.
 

Gabriel Szünder Nota: 8