MARTY FRIEDMAN - Loudspeaker

Daca nu stiti cine e Marty Friedman, mai bine lasati deoparte albumul asta. Sau de fapt .. daca ma gandesc mai bine, e un album chiar bun cu care sa incepeti sa-l ascultati. Povestea pe scurt e ca Friedman e un nene care a cantat la chitara cu o trupa numita Megadeth, si s-a gandit el ca ar da bine sa cante si solo. Cu exceptia unui singur album (si anume absolut genialul True Obsessions), restul albumelor au doar piese instrumentale. De la influente tibetane (vezi Scenes, realizat impreun cu Kitaro), pana la chestii industriale (vezi ultimul „album” – intentionat pus intre ghilimele). Daca sunteti ascultatori Friedman, probabil ca ati ramas cu acelasi gust amar ca si mine dupa chestia aia numita „Music for Speeding”, pe care o sa ma abtin sa o comentez in momentul de fata.

Ce sa spun despre albumul de fata? Vai ... dupa True Obsessions (care invariabil este un 10+ pe scara mea de valori), acest album este al doilea album ca valoare dintre toate albumele lui solo. Este mult mai riffuit si e mult mai thrashy decat celelalte, mult mai in forta si mult mai balansat. Si din cauza asta, nici nu-mi vine prea usor sa-l incadrez ca un album „clasic” de chitara solo, pentru ca ... nu e. Amprenta Friedman este extrem de puternica, are acelasi stil de a face solo-uri, aceleasi tonuri pe chitara, a imprumutat chiar si cateva elemente electro sau industriale care aproape ca au dominat „Music for Speeding”, si a reusit sa combine toate elementele astea intr-un album cu adevarat balansat si in forta. De altfel, Friedman a spus ca a vrut sa faca cel mai agresiv album din toata cariera sa de pana acum. Daca nu v-am facut curiosi pana acum, hai sa va spun cativa dintre invitatii lui pe aceast album: Steve Vai, John Petrucci si Billy Sheehann. ACUM v-am facut curiosi? Daca i-ati apreciat vreodata muzica, acum chiar e momentul sa il ascultati din nou, va garantez ca o sa va reveniti dupa dezamagirea de la ultimul album. O sa gasiti in albumul asta tot ce v-a placut la Friedman, incepand de la riff-uri, trecand prin solo-uri rapide, alternate cu solo-uri lene pline de feeling, facand un stop rapid pe la magazinul de ruperi de ritm, si intr-un final ajungand la acorduri total dubioase dar care suna a naibii de bine. Este un „must have” pentru orice fan. Sper ca am reusit sa atrag ceva atentie si din partea celora care nu au ascultat niciodata.

In concluzie, True Obsessions + Loudspeaker = un playlist bestial Marty Friedman.

Andy Vasilescu Nota: 9.5