MACHINES OF GRACE - Machines of Grace

Cind spunem Zachary Stevens, spunem Savatage. Si Circle II Circle, dar dupa ce spunem Savatage. Cind spunem Savatage, spunem, printre altii, Zachary Stevens, dar si Jeff Plate. Cind spunem Jeff Plate, Zachary Stevens si Matt Leff, ei, acuma sa va vad, stiti ce spunem? A? Va zic eu, ca m-am interesat: spunem Wicked Witch, o trupa din Boston pe care Zak a pus-o pe butuci atunci cind a plecat sa faca istorie pe Edge of Thorns. Pentru ca, oricit de greu ar fi de crezut, a existat viata si inainte de Savatage. Deci Machines of Grace este o reuniune a trei vechi prieteni, plus unul nou.

Principala atractie a acestui disc este vocea lui Zak si trebuie sa va spun din capul locului ca nu dezamageste nici un moment. Nu numai ca e in forma maxima, dar interpretarea lui este mult mai variata si mult mai nuantata decit ce am auzit pe albumele Circle II Circle. E o adevarata incintare sa-l asculti. Bine, galopuri de inalte ca pe He Carves His Stone nu o sa auziti, are si omul o virsta, dar va promit ca, in afara de asta, e ca in vremurile bune.

Daca nu sunteti fani ai lui Zak, ma tem ca nu veti gasi motive suficiente sa ascultati acest album. Din cele 13 piese, vreo 4 sunt ok. Nu senzationale, ci doar ok. As fi putut spune ca pina la Innocence, prima piesa remarcabila de pe disc, nu se intimpla nimic, un rock melodic banal, cu riffaraie de glam care nu da emotii. Dar chiar inceputul este compromis de felul in care sunt puse tobele pe rifful relativ decent din Just a Game. E atit de implecitit, incit nu doar ca ii taie tot elanul, dar da impresia ca acus-acus ii pune piedica fatala si-l pravale la pamint. Si nu e singurul moment in care baietii dau dovata de amatorism in compozitie, mai sunt citeva, cam pe toata durata discului. Deci cind nu o dau in banalitate, se bilbiie ca niste bibani.

Piesele care reusesc sa isi mentina cursivitatea de la un capat la altul, nu se descurca sa faca mereu acelasi lucru si cu linia melodica. Solourile sunt bunicele, dar n-au cu ce sa salveze situatia. Asa ca nu ramine decit Zak care sa incerce sa faca auditia mai interesanta. Reuseste in citeva ocazii. Incepind cu piesa a patra, Innocence, o bucata unplugged saltareata, simpla; imediat dupa ea vine The Moment, o semibalada, semiacustica, reusita si ea. Mai incolo, un alt moment de usurare este chiar o balada, This Time, cu un solo intre Europe si Whitesnake; le-a placut atit de mult incit au pus pe disc si o varianta acustica; puteau sa aleaga alta, nu numai ca nu e cea mai buna piesa a lor, dar oricum nu e mare diferenta intre variante, originalul fiind si el, aproape complet acustic. Si mai este si ultima piesa, Better Days, un rock'n'roll atit de bine ritmat si legat si de cursiv, incit ma face sa ma gindesc ca o fi vreun cover ceva, ca prea nu e in tonul albumului. Oricum, buna piesa, chiar buna, e mai mult decit ok, cum am zis mai sus ca ar fi nivelul maxim al discului, asta trece peste, dar e singura. Si, oricum, avind in vedere ca e pusa la coada, iti trebuie ceva incapatinare ca sa ajungi la ea.

Un album de hard rock/glam cu o evidenta tenta comerciala, al carui singur atu este vocea. O voce pe care eu as asculta-o si daca ar cinta muzica populara, numai sa fie in forma, daca va aflati in aceeasi situatie, puneti mina pe Machines of Grace. Daca nu, nu.

Klawz Nota: 7.5