Pana in anul acesta aveam impresia ca nu merita sa ascult albume produse in propriul studio. Principalul motiv era ca de obicei o casa de discuri garanteaza pentru calitatea materialului lansat si mai tempereaza narcisismul artistului. Cel putin in teorie reprezentantii caselor de discuri vin cu o doza de simt critic si elimina materialele mai slabe. Bineinteles ca reprezentantul casei de discuri poate sa isi aduca si o contributie negativa insistand asupra unor aspecte comerciale sau asupra accesibilitatii materialului promovat. Dupa ce am ascultat albumul produs de Kalisia mi-am schimbat in oarecare masura preconceptiile. Chiar daca la capitolul sunet Cybion are unele puncte slabe in ansamblu este un produs valoros mai bun decat multe altele albume lansate de case de discuri prestigioase. Vangough, sau mai degraba Clay Withrow, mi-a spulberat insa toate prejudecatile si m-a convins ca si independentii care inregistreaza un album in propriul garaj pot avea ceva de spus in lumea metalului progresiv. Dupa cum se poate vedea din componenta trupei (care intre timp s-a intregit prin adaugarea lui Abe Hartley la clape si lui Carlton la bas, violoncel si vioara) Vangough este de fapt Clay Withrow, ajutat la inregistrarea albumului de bateristul Brandon Lopez. Manikin Parade nu este primul produs al %u201Comului orchestra%u201D Clay Withrow. El mai are la activ un album concept %u2013 Dissonance Rising - lansat in 2006, care nu a facut prea multe valuri. Spre deosebire de Dissonance Rising, Manikin Parade a fost primit cu aclamatii si a primit note maxime in multe dintre publicatiile de gen, fiind considerat de unii critici chiar drept albumul de metal progresiv al anului (chiar daca anul nu s-a sfarsit inca). Alti recenzenti l-au considerat doar debutul anului dar si acest superlativ este suficient pentru a ne atrage atentia asupra sa. Manikin Parade este intradevar un album bun, poate chiar memorabil. Comparandu-l cu celelalte aparitii de anul acesta cred ca ar putea ocupa cu usurinta un loc in Top 10 sau poate chiar in Top 5. Pe album nu gasesti nici o piesa slaba. Contributiile instrumentistilor sunt impecabile iar vocea lui Withrow se potriveste perfect cu linia melodica. Majoritatea melodiilor sunt incarcate de sentiment si melancolie fara sa devina siropoase. Compozitiile sunt complexe insa nu baroce, iar pasajele instrumentale nu domina, ci mai degraba completeaza si subliniaza ceea ce are de spus vocalistul. Singurul punct slab al albumului consta in influentele prea evidente care pot fi detectate in majoritatea pieselor. Maniera de interpretare vocala si structura unor piese seamana izbitor de mult cu cea a lui Daniel Gildenlow si a lui Pain of Salvation. Nu se poate spune ca Vangough este o clona Pain of Salvation insa uneori asemanarea este suparatoare. Manikin Parade este albumul care ii poate consola pe cei carora nu le place Scarsick sau il considera prea comercial. Pe unele piese se pot sesiza si alte influente. Cate un acord sau un solo de chitara au ceva din Pink Floyd (ascultati de pilda Gabrielle ca sa va amintiti de The Wall). In ansamblu insa se poate spune ca Vangough nu imita sau cloneaza Pain of Salvation sau alte trupe, ci mai degraba inglobeaza si continua ceea ce au facut acestea. In concluzie, Manikin Parade este un album care trebuie ascultat cel putin odata de catre fiecare amator de metal progresiv. Initial eram tentat sa ii scad un punct datorita influentelor pomenite mai sus insa fiind un album de debut am decis sa fiu indulgent.
|
Comenteaza la: Manikin Parade