BLAZE BAYLEY - Promise and Terror

Doua chestii mi-au venit in cap cand am ascultat prima data Promise and Terror: “Aoleu, mult prea Maiden!” si “Vocea lui Blaze e cam prea in spate. Asta nu e albumul solo al unui vocal??”.

Cred acum ca prima afirmatie e gresita. Bineinteles ca, daca vrei sa auzi un riff Maiden, il auzi la un milion de formatii de heavy metal. Dar albumul asta nu e o copie proasta de Maiden, chiar daca in anumite piese recunosti niste influente. 
Insa, din pacate, partea cu voce ramane in picioare. Am tot ascultat albumul la boxe, la casti, in masina si pe unde am apucat, doar-doar o fi “de la mine”. Dar nu prea cred. Nu suport vocalii fabricati in studio si care in concert te dezamagesc cumplit, dar Blaze Bayley parca a cazut in extrema cealalta – l-a apucat modestia, s-a pitit undeva intre chitari si nu mai iese de acolo.

Paranteza: am senzatia ca omul asta isi face uneori rau cu mana lui. L-am vazut in concert la Budapesta, demult. Tocmai plecase din Iron Maiden si avea trupa Blaze. Chiar venisem “la sustinere”, imi parea rau ca l-au dat afara asa sec si fara preaviz. Si tocmai cand ma pregateam sa-l aplaud – ce vad? Omul se imbracase cu o vesta de blugi (facuta dintr-o jacheta cu manecile rupte), purta o sapca de blugi intoarsa, se catara non-stop pe schele – ce s-o mai lungesc, aveam senzatia ca vad un mare fan Dickinson scapat pe scena in timpul unui concert Maiden.
E adevarat: vesta, sapca, piciorul pe boxe, cataratul pe schele, cerutul de “Oooooooo!” de la public nu sunt marci inregistrate ale lui Bruce. Dar mai prost moment sa le faci pe toate astea simultan nu puteai gasi. La inceput am zis ca mi se pare, dar cand am vazut ca oameni de toate natiile din sala rad tinandu-se cu mainile de burta, m-am lamurit ca n-am halucinatii. Nici macar n-am ras, mi-a parut doar rau.

Scuzati paranteza, are o oarecare legatura cu albumul. In sensul ca o mare parte a productiei e parca facuta sa-i scoata in evidenta fix ce-i reprosau fanii Iron Maiden lui Blaze: ca n-are suficient volum, ca nu ia notele inalte etc etc. Nu e valabil pe tot parcursul albumului, dar are destule momente frustrante.

In orice caz, eroii albumului sunt chitaristii Nico Bermudez si Jay Walsh. Riff-urile de la Madness and Sorrow (piesa mea preferata), 1633 (chiar daca poate va miros putin a Metallica), God of Speed (pe locul doi pentru mine) si Faceless mi s-au parut chiar interesante. Nu spun ca nu s-au mai vazut, dar te fac sa dai din cap cat ai clipi din ochi (nu intervalul headbang-ului, momentul pana care incepi :). Cei doi reusesc si sa faca o balada decenta din Surrounded by Sadness, cu un pasaj frumos de chitara rece.
Celalalt frate Bermudez se remarca la 1633, care incepe cu un pasaj de bass dragut;  in rest tine isonul, ca si bateristul Lawrence Peterson – care are si el un mic moment de glorie pe City of Bones.

Ca si versuri si tematica se reiau unele chestii de pe The Man Who Would Not Die, dar partea de sfarsit e interesanta - ultimele patru piese sunt legate si au ca tema cele patru stadii ale unei tragedii personale: “loss, pain, grief and acceptance”. Am citat din engleza pentru ca nu sunt sigur cum sa traduc. Eu stiam de “soc, negare, furie si acceptare” sau “negare, durere, targuiala si acceptare”, dar sunt atatea teorii pe lume, incat am preferat sa redau ca atare. Din acest micro-album conceptual va recomand Surrounded by Sadness si Comfortable in Darkness.

Concluzie:
Da, imi place Blaze Bayley ca om; imi place eleganta cu care s-a despartit de Maiden (vedeti pasaje din cartea pe care a scos-o); imi place ca a suportat criticile fanilor prea inversunati sa observe ca poate nici ceilalti oameni din trupa n-aveau in momentul ala mare inspiratie; apreciez forta de a trece peste moartea sotiei sale – Debbie; apreciez, intr-un cuvant, crezul sau – The Man Who Would Not Die.

Dar albumul asta, desi e cel mai bun Blaze/Blaze Bayley de pana acum, e doar de nota 7. Pentru ca Blaze Bayley insusi nu e constant –nici ca prestatie vocala, nici ca versuri, nici ca “energie” in spatele muzicii.
Insa, recunosc, mi-a sters imaginea aia care m-a dezamagit atat la Budapesta. Time to Dare...

Tzugu Nota: 7