PAIN OF SALVATION - Road Salt One - Ivory

Pain of Salvation si-au castigat deja un loc in panteonul metalului progresiv. Au scos pana acum doua albume perfecte:  The Perfect Element I si Remedy Lane si un album excellent – One Hour by the Concrete Lake. Daca ar trebui sa fac un top 10 a celor mai bune albume de metal progresiv cu siguranta Remedy Lane ar ocupa un loc acolo.

Cu ceva timp in urma, as fi zis ca principala calitate care i se cere unei trupe de metal progresiv este sa progreseze, adica sa isi schimbe stilul si modalitatile de expresie muzicale tot la doua-trei albume (nu cunosc decat un singur exemplu de trupa care sa o fi facut cu succes de-a lungul intregii cariere iar aceasta nu e de metal ci de rock progresiv – e vorba de Pink Floyd). Pain of Salvation au incercat asta, insa mi-as fi dorit sa nu o faca. 

Dupa Remedy Lane, Gildenlow si compania au luat-o pe o cale gresita. Nu au scos albume slabe, daca le comparam cu productiile altor trupe, insa fiecare album  are suficiente deficiente pentru a-l deranja pe orice ascultator cu simt critic. Be s-a dorit un album concept, in care era descrisa creatia universului, omului si societatii din perspectiva divinitatii. As fi suportat subiectul ridicol de pompos si bombastic daca mi s-ar fi oferit si o cantitate suficienta de muzica buna alaturi de elucubratiile lui Gildenlow. Jumatate din album contine recitative, monologuri, piese de trecere si chiar si 4 (!) minute de tacere dupa care un copil spune There's room for all God's creatures. Right next to the mashed potatoes. Nu stiu daca propozitia asta pare o chestie spirituala, insa e enervant sa astepti 4 minute ca sa o auzi de fiecare data. La fel de enervant este sa auzi monologurile absurde ale divinitatii, care se intind pe minute bune si... dar nu am asa continui pentru ca v-ati facut o idee despre ce inseamna Be. Scarsick a fost o alta dezamagire pentru ca, alaturi de melodiile serioase (dar nu suficient de bune), in stilul vechi, apar melodii cu ritmuri disco sau rap, hit-uri prelucrate in scopul oferirii unei imagini parodice a societatii de consum. Nu m-au incantat niciodata cover version-urile iar atunci cand ascult de pilda A Change of Seasons (Dream Theater) ma opresc dupa piesa titlu si nu ma chinui cu cover-urile care urmeaza. In Scarsick piesele sunt intercalate printre altele asa ca acest lucru nu e posibil. Albumul este insa ascultabil fara sa constituie o referinta. O alta dezamagire a fost dvd-ul Ending Themes (On The Two Deaths Of Pain Of Salvation) pe care Gildenlow a reusit sa macelareasca piesa mea preferata de pe Remedy Lane – Undertow – intr-o incercare de a realize o versiune modificata.

Dupa aceste experimente esuate, am auzit cu groaza ca Road Salt One este o intoarcere la rock-ul si bluesul anilor ’70. Temerile mele au fost confirmate dupa aparitie. Albumul a fost primit cu reactii diferite in randurile criticilor si fanilor. Unii, nostalgici care isi aminteau de vremurile de glorie, au depunctat serios albumul pe cand altii l-au primit cu urale si admiratie. Voi incerca sa fiu corect si detasat ca si cum as fi ascultat pentru prima data un album al lui Pain of Salvation.

Prima constatare – Road Salt One este intr-adevar o intoarcere la epoca in care melotronul era ultima noutate in zona rock-ului progresiv. Majoritatea pieselor au patina timpului – suna ca cele de acum 4 decenii. Asta nu e insa o abordare originala. Cei familiarizati cu zona rock-ului neoprogresiv (cu The Flower Kings, Transatlantic si alte trupe asemenatoare) au mai auzit acest sound retro. De fapt, multe trupe din acea arie nu au depasit niciodata perioada anilor ’70. Replicile Pain of Salvation sunt insa ascultabile si uneori chiar agreabile datorita vocii lui Gildenlow. Gildenlow este unul dintre cei mai buni solisti de metal progresiv si vocea lui poate sa transforme o piesa anosta (ca si cele pe care le veti asculta pe albumul in cauza) intr-o mica bijuterie. E de-ajuns sa ascultati prima piesa – No Way ca sa va dati seama despre ce vorbesc. Performanta lui Gildenlow e uimitoare, vocea lui e plina de emotie si te rascoleste iar uneori te face sa uiti de chitarele care il imita pe Jimmy Page, Jimi Hendrix sau Ritchie Blackmore.

Pe album exista, insa, si cateva piese cu adevarat bune in care Gildenlow il uita pe Hendrix si compune ca pe vremuri. Sisters este o balada superba care imi aduce aminte de piesele mai lente de pe Remedy Lane. De fiecare data cand o ascult imi spun ca mai exista inca sperante ca Pain of Salvation sa se intoarca pe calea cea buna. Nu am ascultat-o suficient de mult ca sa pot sa spun daca poate fi pusa alaturi de Ashes sau de Undertow insa pot spune ca e piesa cea mai intersanta de pe album. Sleeping Under The Stars este o alta piesa buna chiar daca si aici putem sesiza o urma de influenta retro. Cantitatea de emotie din vocea lui Gildenlow te face sa doresti sa stai intins in iarba si sa te uiti, asa cum te indeamna, la cerul instelat, in timp ce asculti piesele preferate din Road Salt One. Darkness of Mine este o piesa pe care o ascult cu sentimente amestecate, pentru ca are atat parti bune cat si parti slabe. Ca de obicei, partile lente care ii permit lui Gildenlow sa sa desfasoare si sa abordeze intreg registru emotional sunt impresionante, insa, de fiecare data, dupa ele urmeaza un crescendo si portiuni agresive dar anoste.

In rest, intalnim piese mediocre care capata uneori stralucire datorita vocii lui Gildenlow.Cele doua balade – Where it Hurts si Road Salt sunt un exemplu in acest sens. Ele ar fi la fel de bune chiar daca am elimina partea instrumentala si l-am asculta doar pe Gildenlow. Of Dust e influentata de gospel-uri. Tell me You Don’t Know e un blues clasic a la John Lee Hooker. Curiosity e o piesa cu influente pop. Innocence – o piesa greu de caracterizat care combina riff-uri de blues cu o linie melodica plictisitoare, asemanatoare cu cea a unor piese vechi, dar care nu preia si carisma lor.

In final, ma aflu in fata unei sarcini dificile atunci cand trebuie sa notez albumul. Road Salt One contine cateva piese foarte bune, dar si piese care nu imi plac, daca le introduc in categoria metalului progresiv. Ele sunt insa piese bune, sau macar rezonabile, in cazul in care le consider piese de blues sau de rock progresiv. Conceptia de la care pleaca albumul e rasuflata si ea. Si eu ii apreciez pe Led Zeppelin, The Doors, Deep Purple si alti giganti pe care i-am ascultat in copilarie. Nu ii ascult insa de mult si nici nu imi mai doresc sa ascult trupe de imitatori pentru ca muzica a evoluat. Chiar daca admir spiritul power-flower, nu imi vine sa imi pun la gat ghirlande si sa ma imbrac cu blugi largi si nici nu consider ca viata ideala consta in a sta intr-un cort, a te indopa cu marijuana si LSD si a-l asculta pe Hendrix. Sunt convins ca, in functie de preferintele lor muzicale, ascultatorii il vor considera un album genial sau il vor arunca la gunoi. Asa ca pastrand spiritul neutralitatii voi face o medie.

Arthur Nota: 7.5