Mare noroc că Eugene Hütz a emigrat în anii nouăzeci în America. Dacă n-ar fi făcut-o, dacă ar fi înfiinţat Gogol Bordello în Ucraina sa natală, formaţia ar fi acum probabil un fel de Zdob și Zdub. Nu că ar fi ceva în neregulă cu Zdob şi Zdub, dar, cum să spun, Gogol Bordello merita mai mult. Sigur, asta nu e o opinie unanim acceptată. Pentru mulţi Gogol reprezintă kitschul balcanic absolut, marketat în mod abil pentru piaţa occidentală. Pseudo-rroma-romantism şi cântece de petrecere pe ritmuri punk. Goran Bregovic în variantă rock. Şamd. Cine gândeşte aşa greşeşte. Gogol Bordello are anvergura unui The Clash, iar din punct de vedere muzical Hütz are mai multe în comun cu Tom Waits decât cu folk-punkul (de folk metal să nu mai zic). Waits, la origine explorator al cupletelor de vodevil şi al preistoriei jazzului şi bluesului, nu s-a apropiat de rock decât treptat şi a făcut-o descoperind în el ceva ce altora pare să le fi scăpat. Eugene a sesizat şi el în punk o dimensiune încă neexplorată – sau insuficient explorată – şi n-ar fi putut probabil s-o vadă dacă n-ar fi avut folclorul balcanice în sânge. Hütz nu a făcut cu toate acestea niciodată greşeala de a se considera un continuator autentic al tradiţiei. Marele său model muzical e Bartók Béla. (O incarnare timpurie a ceea ce avea să devină Gogol Bordello s-a numit de altfel Hutz and the Bela Bartoks.) Hütz recreează şi o face cu suficientă libertate. E semnificativă în acest sens scena din The Pied Piper of Hützovina, documentarul Pavlei Fleischer, în care Eugene este practic dat afară pe uşă de directorul teatrului roma din Kiev, după ce acesta ascultă câteva minute din CD-ul Gogol Bordello pe care tocmai l-a primit cadou. Oricum, dincolo de autenticitate şi balcanism, Hütz pare să aibă un fel de acces nemijlocit la inconştientul muzical colectiv al lumii. La aşa ceva s-a gândit, cred, şi Robert Christgau – „marele” Robert Christgau, decanul de vârstă al criticilor rock americani – când a scris despre Gogol Bordello că e o trupă înzestrată cu viziune profetică. Revenind la Seekers and Finders, formaţia a intuit foarte corect că după Trans-Continental Hustle şi Pura Vida Conspiracy a venit vremea pentru o schimbare, căci, după cum se ştie, nimic pe lume nu e mai plictisitor decât perfecţiunea. Rezultatul e primul album Gogol Bordello care nu are efect direct şi imediat. Schimbarea nu e imensă, însă la nivelul nuanţelor e evidentă. Viorile din Walking on the Burning Coal (şi nu e vorba de Sergey Ryabtsev) conferă piesei o adâncime pe care muzica Bordello în general nu o are. În Seekers and Finders Eugene cântă un duet cu Regina Spektor şi rezultatul e admirabil. Titlurile 4-6 ale LP-ului – Seekers and Finders, Familia Bonfireball şi Clearvoyance – sunt poate cele mai frumoase compoziţii din cariera trupei, în timp ce If I Ever Get Home Before Dark e probabil cea mai complexă. Eventual cea mai sofisticată. Saboteur Blues e în schimb „classic Gogol Bordello”, inclusiv la nivelul genialităţii textului (So roll over Darwin / Tell Descartes the news). Still That Way – o piesă folk, în sensul american al termenului – încheie albumul într-o notă melancolică şi mai rezumă o dată filosofia de viaţă a lui Eugene. Remember times when the colors were brighter / And streets were filled with easy rhyme / It is still that way / If you ask about it / Kid who's flying / Five stairs at one time.
|
Comenteaza la: Seekers and Finders