JAMES LABRIE - Static Impulse

Multa lume l-a considerat sau il considera pe James LaBrie veriga slaba din trupa Dream Theater, o afirmatie cu care eu nu vreau si nu pot sa fiu de acord. Ba din contra, de multe ori i-am apostrofat in gand sau cu voce tare pe colegii lui de acolo (si ma gandesc la doi dintre ei, actualmente unul), pentru ca nu l-au lasat sa se exprime asa cum si-a dorit, asta e cel putin sentimentul meu.
 

Marele noroc este ca exista albumele solo, iar James LaBrie a editat doua in decursul timpului. Elements of Persuasion m-a surprins la modul foarte placut la vremea lui, astfel incat am asteptat cu nerabdare sa vad ce are de declarat pe Static Impulse. Intre timp, LaBrie a schimbat bateristul si basistul, Mike Mangini fiind inlocuit de Pete Wildoer (pe care poate l-ati apucat la Arch Enemy si Pestilence), iar Bryan Beller de Ray Riendeau (un nene care l-a ajutat pe Halford in demersurile sale solo).
 

Citisem pe contul de Twitter al lui James LaBrie ca albumul de fata este foarte heavy si ca or sa ne sangereze urechile dupa auditia lui, astfel ca am apasat oarecum crispat butonul de play.
 

Static Impulse incepe in forta, e axat pe riffuri supermetalice marca Gothenburg, dar nu asta este surpriza principala a acestui disc, ci faptul ca pe el apare si o voce brutala (pe booklet scrie screaming), prestata de Pete Wildoer. Am fost convins ca e doar un experiment, insa in momentul in care am ajuns la piesa numarul 2, m-am convins ca (aproape) tot albumul e compus in aceasta maniera, dupa cum bine a rezumat un amic in urma cu cateva zile, “Gothenburg meets New York”.  Jumatate dintre piese au fost compuse fix in directia asta, in timp ce cealalta jumatate suna asa cum ar fi trebuit, probabil, sa sune Dream Theater, adica un metal progresiv curat, corect si sensibil, lucru care ma face sa cred ca afirmatia mea din primul paragraf al acestei recenzii este corecta – LaBrie nu s-a putut exprima foarte liber la Dream Theater.
 

Atu-urile lui Static Impulse sunt naturaletea, cursivitatea, sinceritatea si lipsa de imbarligaturi (in ciuda faptului ca, in esenta, este prog metal), atribute care ma fac sa ma gandesc cu si mai mare simpatie la nenea LaBrie. Este un disc in care orice amator de muzica metalica de calitate va gasi ceva pentru sufletul propriu, fie ca e vorba de piese nervoase, cu riffane grele si vocalize rautacioase (One More Time, Jekyll or Hyde, Mislead, I Need You, Who You Think I am, This is War), compozitii cu refrene catchy si (ceva mai) hitoase (Euphoric, Over the Edge, I Tried, Just Watch Me, Superstar) sau (asa-zisele) balade (Coming Home).
 

Nu trebuie sa omitem nici contributia chitaristului Marco Sfogli, care presteaza o larga varietate de riffuri bengoase si solo-uri hipermelodice, ajutat pe partea de sectie ritmica de un basist activ (are vreo trei interventii destul de jazziste, insa nimic foarte ostentativ), un baterist precis si un clapar care se baga destul de frecvent la solouri. 

Pentru ca am auzit si reactii de genul “Nu imi plac piesele cu voce brutala!”, ma gandesc ca e posibil ca unor persoane sa li se para deplasata inglobarea unor elemente tip “gothenburg” in muzica lui James LaBrie. Pentru mine, din contra, constituie o chestie inedita si o gaselnita interesanta, care aduc un plus unui album oricum reusit, care ma rezolva la fix in aceasta zi minunata de toamna.

Sake Nota: 9.5