ANNIHILATOR - Ten Years in Hell

Azi voi avea o misiune destul de ingrata, e vorba despre recenzie la unul dintre dvd-urile pe care le-am asteptat foarte mult. Primul cu Annihilator, Ten Years In Hell a fost asteptat cu sufletul la gura (sau cu sufletele la guri daca vreti) si de fanii din lumea intreaga. Ori asteptarile mele au fost prea mari, ori Jeff Waters a avut altceva in minte atunci cand a strans material pentru dvd, insa cert este ca mi-a lasat un gust amar.

Dar sa o luam incetul cu incetul: primul dvd este o trecere prin istoria Annihilator pigmentata cu clipuri si secvente live inregistrate in diversele turnee pe care trupa canadiana le-a facut in anii 90 si dupa. Daca partea de clipuri este ok, partea live este sub orice critica, daca as fi stat cu un microfon rusesc si un casetofon Kashtan langa boxa sa inregistrez prestatia lor si tot nu cred ca as fi "reusit" sa scot un sunet atat de prost. Dom'le inteleg ca e un dvd pentru fani, dar fanii n-au voie sa asculte ceva inregistrat bine ? sau tot ce e pentru fani trebuie sa fie "raw" ca sa fie mai "cool"? Zau daca inteleg. Pe de alta parte, cred ca e primul dvd la care a inceput sa ma cuprinda o senzatie de plictiseala pe la jumatate, deoarece istoria Annihilator, ok, e foarte interesanta, iar Jeff Waters si colegii sunt niste tipi de gasca, fara vedetisme sau figuri de doi lei in cap, insa as fi vrut ca la un asemenea "pachet" sa urmaresc si eu un concert inregistrat cap-coada, indiferent din ce perioada. Si sa se auda BINE ca m-am saturat de "unbelievable rare footage" trase cu microfonul de la camera de filmat a soferului de autobuz al trupei. Mai interesante sunt, pe bune interviurile de la niste emisiuni matinale la diverse televiziuni canadiene si intrebarile candide ale moderatorilor "Why you have to be so loud all the time ?"

In alta ordine de idei, urmarind istoria Annihilator, am inteles de ce Jeff Waters a fost mai mult singur in trupa asta (cu exceptia primelor inregistrari, unde componenta era cat de cat stabila). Omul este un perfectionist redutabil, unul dintre oamenii aia care scot peri albi persoanelor din jurul lor si care in general sfarsesc prin a fi izolati din cauza propriei atitudini. Dupa ce il lauda pe Randy Rampage ca e un bun vocalist si ca nu stiu ce, Jeff spune ca l-a dat afara din trupa pentru ca bea cam mult. Dupa care, cateva minute mai incolo aflam ca de fapt si sus-numitul Waters le cam tragea la masea. Plus neste doze dintr-un praf care (da! ati ghicit! nu este vorba despre faina si nici despre aspirina pisata) l-a cam chinuit ani intregi. Deci, l-a dat afara pentru ca bea sau pentru ca bea mai mult ca el? Aceasta-i intrebarea. In plus, Coburn Pharr, al doilea vocalist am aflat ca nu prea le avea cu bautura. El de ce a fost dat afara? Rabdare, rabdare stimabililor, vom afla in curand. 

Istoria se continua pana in 2000-2001 atunci cand Randy a revenit in trupa, trecand prin lansarea albumului King Of The Kill in Japonia; aici avem doua piese montate cu imagini din concert si sunetul de pe album. Si aici am ceva de comentat, deoarece mi s-a parut o prostie introducerea piesei "Only Be Lonely",  nereprezentativa pentru Annihilator, in timp ce despre Refresh The Demon sau Remains nu se zice nici un cuvintel. I-o fi rusine lu' cumatrul Jeff cu discurile astea doua? Sincer nu cred ca ar avea de ce. O alta chestie de-a dreptul ciudata este ca in clipul de la King Of The Kill fata bateristului este blurata. Noroc de videoclipul piesei Syn. Kill 1 care ne aduce aminte de acea perioada din istoria Annihilator. Imaginile din turneul de promovare la Criteria For A Black Widow sunt iarasi interesante, mai ales partea in care pentru 50 de dolari Randy Rampage isi infige in frunte o pioneza cu steagul canadian. Of, patriotii astia ! Restul primului dvd este umplut cu imagini cu Rampage dezlantuit si cateva cu Coburn Pharr in turneul de promovare la Never Neverland. Cred ca mai era ceva spatiu pe disc si era pacat sa fie lasat gol. De calitatea imaginii/sunetului nu mai spun, ca am zis mai sus.  

Sa trecem la discul 2...daca pe primul am avut parte de ceva muzica, ei bine pe al doilea DVD cantitatea de muzica este 0! Nada, niente, cum vreti. Am crezut ca Waters va introduce macar o piesa - doua, insa in afara de scurte fragmente din concert (10-15 secunde) care sa ilustreze spusele lui, mesterul  Jeff a decis ca un interviu cu el este deajuns pentru a potoli foamea de informatii a fanilor. Asta e tot ce se gaseste aici. Povestea vietii lui, incluzand poze din copilarie, prietenia cu John Bates (care a scris versurile la multe piese si care a fost in prima formula), cum a trimis el casete demo fanilor prin posta, cum a semnat primul contract cu Roadrunner, problemele cu drogurile si alcoolul, despre diversi muzicieni care au trecut prin trupa si tot asa. Pai nu mai vazusem asta si pe primul dvd ? Sau era nevoie sa aprofundam pana la plictiseala ? In plus, aflam aici ca l-a dat afara pe Coburn Pharr in urma unui rationament logic: "Toti eram beti, nimic nu iesea bine asa ca trebuia sa dam vina pe cineva. Si am dat vina pe el". Clasic nu? In plus mister Pharr, care acum e gras ca porcu', are o afacere cu masini si parul alb, nici nu-i poarta pica lui Waters pentru marlaniile pe care acesta i le-a facut in trecut. Un baiat de comitet, ce mai...Mike Mangini si Neil Goldberg vorbesc si ei despre perioada petrecuta in Annihilator, insa mai pe scurt ca se termina timpul... 

In concluzie: sunt sanse destul de putine sa nu va plictiseasca acest dvd. Chiar daca sunt ceva imagini mai greu de gasit, chiar daca sunt si toate clipurile Annihilator de pana in 1997, prea multa vorbarie strica. Iar al doilea dvd este plin de asa ceva. Orice lucru isi are masura lui, insa Waters a intrecut-o cu mult cu Ten Years In Hell. Sa speram ca pe urmatorul DVD Another Ten Years In Hell sau cam asa ceva, nu se va repeta istoria.

Aurel Nedelcu Nota: 7