DEATH ANGEL - The Art Of Dying

In ultimii ani un numar impresionat de trupe clasice ale scenei speed'n'thrash a anilor 80 din zona Bay Area s-au reformat si au venit pe piata cu noi inregistrari. Drumul l-au deschis Agent Steel, urmati de Exodus, Nasty Savage, Heathen, Nuclear Assault si acum Death Angel. Lucrul imbucurator este nu numai ca s-au reformat, dar au inceput din nou sa bata drumurile in turnee prin cluburile mai mult sau mai putin faimoase din Statele Unite si chiar din Europa.

Chiar si in epoca de glorie a generatiei thrash Death Angel au avut un loc aparte. Au pornit la drum extrem de tineri - in 1987, atunci cand Enigma le scotea albumul de debut, The Ultra-Violence trupetii aveau o medie de varsta de 14 ani (tobarul Andy Galeon avea doar 12!) - iar muzica lor a fost plasata de critica si fani in zona culta a scenei, de o violenta temperata si asezonata cu pasaje laborioase si poate mai greu de digerat de fanii violentei supersonice extreme marca Slayer sau Overkill, trupe ce constituiau varful de lance al scenei in acea perioada. In fapt, probabil ca nu a constituit un soc major pentru nimeni ca in deceniul trecut majoritatea componentilor Death Angel au pus pe picioare trupe progresive, precum The Organization si Swarm.

Destramati in 1991, dupa ce Andy Galeon a fost grav ranit intr-un accident de masina si Mark Osegueda a decis ca este momentul sa-si faca facultatea, Death Angel au lasat in urma numeroase regrete, mai ales ca Act III, albumul scos pe piata in 1990 sub egida Geffen si produs de Max Norman (Overkill, Testament, Forbidden) a fost considerat de critica drept cel mai promitator al acelui an.

Singurul dintre membrii care au format linia clasica a grupului la sfarsitul anilor 80 ce lipseste din acest disc este chitaristul Gus Pepa, el insa fiind anuntat pentru turneul pregatit in aceasta toamna in America de Nord. In rest, practic nu se simte ca au trecut 14 ani de la precedentul album de studio al celor cinci. Thrown to the Wolves, piesa de dischidere a albumului, practic este continuarea logica a ceea ce s-a intamplat pe Act III, incluzand aceiasi tehnica agresiva si frustrata, punctata de break-uri introspective, cu fraze muzicale complexe suprapuse peste ritmurile supersonice ale scenei thrash. Solo-urile lui Rob Cavestany sunt abrazive si in viteza, in genul pe care Alex Skolnik l-a transformat intr-o marca a celor de la Testament, in timp ce vocea lui Mark Osegueda a capatat un plus de vigoare si maturitate odata cu trecerea anilor. Prophecy, The Devil Incarnate si Famine reprezinta argumente solide pentru fanii genului ca The Art of Dying reprezinta una dintre cele mai reusite aparitii thrash ale acestui an, utilizarea ocazionala a chitarilor reci precum si faptul ca toti membrii grupului pot prelua sarcina vocala constituind avantaje pentru cei ce sunt fanii structurilor muzicale atent elaborate. Iesind un pic din formula clasica ar fi secventa intitulata Spirit, pe care vocea este facuta de Andy Galeon, iar sectia ritmica este scoasa oarecum in fata chitarilor, tempo-ul devine ceva mai scazut, cam in genul in care cei de la Tourniquet isi gandesc piesele. O alta secventa ce iese din tipar ar fi No, o piesa cu o linie solo aproape punk, dar care mentine suficiente elemente Death Angel pentru a nu fi deranjanta in contextul discului. Dezamagirea personala legata de acest disc tine de aparitia baladei Word to the Wise, cu o linie vocala si o sectie ritmica minimalista ce imi aduce in minte mai degraba muzica celor de la The White Stripes.

Death Angel raman insa una dintre titulaturile creatore ale zonei thrash, sunetul si compozitia personala impiedicand acest album sa para demodat sau desuet, si atata timp cat membrii grupului vor reusi sa-si mentina viu interesul pentru acest gen de muzica scena thrash va avea o prospetime care poate va duce la o revigorare a sa. Pe de alta parte fanii agresivitatii pure nu vor gasi.

Mihai Orzan Nota: 9