AMBERIAN DAWN - The Clouds Of Northland Thunder

   Desi aruncat pe piata in luna mai, abia acum mi-a picat in mana cel de-al doilea produs al finlandezilor de la Amberian Dawn,  The Clouds  Of Northland Thunder, lansat la  doar un an dupa albumul de debut, River Of Tuoni. In primul raund, nu prea pricep "metafora" cu norii trasnetului din titlu. Apoi, cu toata sinceritatea, ori albumul e format in mare parte din resturile anteriorului, ori membrii trupei filnandeze ar fi trebuit sa isi aloce un timp mai mare compusului. Pentru ca, in orice caz, piesele albumului, desi nu supara pe nimeni, nici n-au darul de a bucura realmente pe cineva, cu exceptia celor dedicati intrutotul genului gothic cu voce soprana.
   Confluenta dintre Nightwish si Rhapsody nu-i una fericita neaparat pentru Amberian Dawn. Piesele suna in cea mai banala metoda clasica, in aceleasi note si game pe care le tot auzi la trupele de gen. Aranjamentele de clapa sunt in general simpliste, avand rareori curajul de a trece peste performanta unui acord lung si mereu acelasi (a se asculta, de exempu Morning Star). Ritmurile sunt cam aceleasi 2-3 si cel mai probabil rezolvate direct in soft, fara vreo contributie din partea bateristului Joonas Pyk?l?-Aho, in timp ce basul tine o linie colega de suferinta in monotonie cu toba mare. Chitarile au doua misiuni mari si late. Prima e sa tina niste riff-uri banale, pe sub vocea lui Heidi Parviainen, astfel incat muzica finlandezilor sa aiba si ceva sunet de metal. Poate live cel mult, pentru ca pe inregistrare, chitara ritmica e moale, fara prestanta si lipsita de nerv. A doua misiune o reprezinta solourile a la Luca Turilli (ca de aia ziesesem Rhapsody, sau sa zicem, eventual Malmsteen?), desi doar maniera, nu si executia sau compozitia justifica asocierea in cauza.
    Vocea e partea cea mai buna si partea cea mai proasta a trupei. Cea mai buna pentru ca intr-adevar, Heidi executa foarte corect, avand probabil si ceva scoala in spate. Cea mai proasta din pacate pentru ca nu gaseste decat linii melodice destinate sa fie uitate imediat dupa ce a inchis gurita. Ceea ce, paradoxal nu se intampla, pentru ca fata canta aproape non stop, fara sa-ti lase timp sa digerezi ceea ce tocmai ai ascultat. Oricum, pentru o trupa bazata exclusiv pe melodie, imposibilitatea retinerii vreunei melodii e sinucidere curata.        Cum ziceam insa, piesele suna dragut (cu plusuri pentru Incubus si Snowmaiden), daca esti fan poti asculta la nesfarsit, fara sa iti dai seama unde incepe sau se termina vreo piesa, fara sa te deranjeze dar fara sa iti doresti neaparat sa mai repeti experienta.

Cynyc Nota: 7