ANATA - The Conductor's Departure

Am stiut ca, intr-o buna zi, Anata o sa se impuna pe scena death metal. Dar nu am zis la nimeni - va zic acum - ”a sosit momentul!”. Progresand vizibil, de la album la album, Anata scoate pe piata un album de death metal tehnic, precum un ceas elvetian (facut in Suedia). Dupa ce pe Under a Stone With No Inscription, trupa manifesta anumite orientari spre mai noul stil “artificial”, dar in voga, “swedish death metal”, se decide ca ar fi timpul sa-si contureze identitatea si iese in lume cu acest The Conductor’s Departure, scos la Earache records. De data aceasta, piesele urmeaza, cat se poate de vizibil, scoala death metal americana. La o prima auditie, o sa aveti impresia ca Trey Azagthoth s-a transferat la At The Gates. Bineinteles ca nu s-a intamplat asa ceva. Daca ar fi sa ne luam dupa bateristul trupei, acest album suna “ca un schelet care canta la o orga veche de biserica”. Interesanta definitie ! Nu cred ca o orga de biserica, mai ales una veche, ar rezista la o astfel de solicitare. Bineinteles ca Pettersson a vrut sa zica altceva: amploarea pieselor si adancimea lor este ilustrata cu ajutorul acestei metafore. Eu as adauga “…in intuneric” pentru ca albumul are si o latura intunecata pe care putini dintre mai marii genului au reusit sa o sublinieze atat de bine. Mie mi-a dat impresia ca avem un schelet (ca sa mentin personajul ales) care alearga printr-un labirint obscur. Ce este izbitor, inca din startul albumului, este maiestria de-a dreptul uimitoare cu care acesti suedezi, haideti sa recunoastem, nu prea cunoscuti pe la noi, actioneaza asupra instrumentelor. Fiecare instrument are partea sa definita pana la cel mai mic detaliu. Tobele, in special, m-au uimit. Pe anumite pasaje acestea ”urmaresc”, pur si simplu, fiecare nota de chitara. Pedalele de metronom, de inspiratie Pete Sandoval, participa cu succes atat la partile foarte rapide, cat si la cele cu ritm mai redus, unde intervine virtuozitatea. Virtuozitate greu de urmarit, de altfel, din postura ascultator, ca sa nu mai vorbim de aceea de interpret. Nu o sa gasim pe acest album nici un pasaj monoton, indiferent de ritm. Un mare castig pentru trupa pare sa fie si venirea lui Henrik Drake, al carui bass, este, in adevaratul sens al cuvantului, o chitara - un al patrulea instrument din componenta acestei trupei. Daca am incerca sa-l “decupam” din poza, am vedea cum totul se naruie. Ca sa va ilustrez cat mai bine posibil complexitatea acestui album, pot sa va spun ca la primele auditii nici nu veti sesiza solourile. Nu o sa aveti atentia distributiva necesara. Poate, acesta este, de fapt, si singurul minus al acestul album: o complexitate impinsa prea departe pentru muzica. Poate, numai frumusetea sinistra a notelor scoase de violoncelul din povestea lui Erich Zann sa mai fie la fel. Este genul de realizare care ar fi fost mult mai bine zugravita de un pictor renascentist si a sa grija pentru detalii si perspectiva.
Inchipuiti-va o orchestra formata din cei mai mari virtuozi, pe care toata lumea o asteapta cu infrigurare sa cante si in oraselul lor. In sfarsit, aceasta ajunge...sala plina… Ba nu ! catedrala plina… se stinge lumina…Raman doar cateva lumanari: Orchestra isi ocupa locul. Urmeaza zumzaiala caracteristica unui ultim “acord fin”. Liniste... In acel moment, cineva trece pe culoarul dintre banci si iese. Stupoare! Era dirijorul!!! Dintr-o data, orchestra incepe sa cante. Nu este ceea ce am vazut la televizor sau am auzit la radio, dar nici nu este ceva improvizat. Nu este extraordinar de clar, dar nici nu se calca nimeni in picioare. Pe deasupra, se mai introduc, ad hoc, si elemente complicate, chiar noi. Ei bine, aceasta este Anata pe The Conductor’s Departure.
Un 10 (care nici macar nu trebuie justificat de clasicul, de-acum, “pe felia lui”).

Hellraiser Nota: 10