TURILLI, LUCA - The Infinite Wonders of Creation

Iata ca a venit si timpul pentru ultima parte a trilogiei lui Turilli, ce a inceput in 1999 prin King of Nordic Twilight. Sincer sa fiu, la prima ascultare am ramas foarte dezamagit ca nu a fost pus foarte mult accent pe vocea lui Olaf (care imi place la nebunie). Pedala dubla care a marcat suficiente creatii Luca Turilli si Rhapsody s-a potolit si ea, si a inceput sa puna mai mult accent pe punctari. Riff-urile au fost si ele in mare parte inlocuite de orchestratii simfonice, si per total e o fata complet noua a lui Luca Turilli. Sa fie de bine sau nu? Este foarte posibil ca o mare parte din fani sa priveasca initial cu ochi reticenti aceasta schimbare radicala...

Chiar si cu aceasta schimbare, nu pot sa nu remarc un lucru: compozitiile sunt mult mai dinamice decat predecesoarele, chiar daca multe parti ce ar fi  putut fi foarte bine de power, sunt mult mai lente. Imi e destul de clar ca Turilli a vrut sa puna accentul mai mult pe melodicitatea solemna a orchestrei si a vocii de opera decat pe riff-urile in forta, probabil ca din acest motiv a si lasat o mare parte din partiturile vocale lui Bridget Fogle in detrimentul lui Olaf (misiune pe care cantareata a indeplinit-o de altfel cu brio). La prima ascultare, nu stiam daca ascultam ultimul album Turilli, sau preludiul unui mars de lupta dintr-un soundtrack de film epic. Secrets of Forgotten Ages are toate elementele necesare pentru a fi inclus intr-o coloana sonora. Piesa incepe foarte linistit cu un tril de pasari, urmat apoi de vocea tanguitoare a lui Bridget Fogle si de o partitura cat se poate de 'inaltatoare' a orchestrei si a corului. Soundtrack sau nu, o piesa perfecta pentru intro-ul unui asemenea album (Carmina Burana anyone?). Urmeaza Mother Earth, care impreuna cu The Miracle of Life reprezinta una dintre cele doua legaturi cu celelalte doua albume ale trilogiei (celalalt punct comun fiind aceleasi solo-uri in maniera Turilli de pe Cosmic Revelation sau de pe The Infinite Wonders of Creation). Daca era cineva curios cum ar suna un duet la Turilli, Mystic and Divine va va raspunde la intrebarea asta, chiar daca relativ neinspirata din punctul de vedere al versurilor (la fel ca si multe alte piese de pe album) vocile lui Olaf si a lui Bridget suna foarte bine 'la pachet'. Piesa este destul de catchy, iar Luca a preferat, aparent, postura de pianist mai mult decat cea de chitarist in acest rastimp.

Sincer sa fiu, desi as fi preferat o maniera mai puternica in locul solemnitatii la care a apelat Turilli, acest nou stil pare mult mai potrivit pentru a 'filosofa' asupra misterelor universului si minunatiile creatiei decat maniera cu care ne-a obisnuit pana acum. Desi initial am vrut sa-i dau un 7 albumului pentru dezamagirea de a nu regasi elementele ce mi-au placut atat la Turilli cat si la Rhapsody-ul mai vechi (inca-mi aduc aminte ce fericit eram cand am cumparat caseta cu Symphony of Enchanted Lands prin '99), cat si pentru versurile care n-au fost in stare sa-mi transmita relativ nimic in mare parte...m-am razgandit. Fiind cu totul alt stil, am incercat sa-l ascult ca atare, si ... mi-a placut! Nu pot sa nu ma intreb totusi ce rezerva viitorul pentru chitaristul/clapar italian? Imi place noul stil, dar parca mi-e un pic dor de Prophet of the Last Eclipse si de Demonheart (sau chiar Timeless Oceans, asta ca sa fiu in ton cu piesele mai lente de pe The Infinite Wonders of Creation)

Andy Vasilescu Nota: 9