MANILLA ROAD - Voyager

JUDASRISING: Manilla Road sunt un fel de anomalie in lumea metal. Au reusit sa reziste peste 30 de ani in underground si sa scoata 14 albume de studio, fara un singur contract cu o casa de discuri importanta. Ceea ce e mai interesant e ca discografia creata astfel, in conditii de obscuritate si lipsa de resurse, poate rivaliza, in termeni de calitate, inovatie, originalitate si constanta, cu oricare din cele ale granzilor metalului. Ancorati adanc in metalul traditional, cu escapade fie spre rock progresiv, fie spre thrash metal, intotdeauna diferiti si intotdeauna interesanti, Manilla Road vor fi mereu prima mea optiune pentru un simbol al artistului independent in metal.

Voyager este, ca fiecare album Road, o bestie noua. Stilistic mai apropiat de albume recente ca Atlantis Rising si Gates Of Fire decat de perioada veche, este foarte diferit insa in termeni de atmosfera. Epicul domina in continuare peisajul muzical imaginat de chitaristul/vocal Mark Shelton, dar daca pe albumele amintite mai sus era asociat unor evenimente grandioase precum caderea Romei sau razboiul imaginar dintre zeii nordici si Cthulul lovecraftian, pe Voyager este rafinat spre o latura mult mai intima, mai personala, potrivita cu povestea echipajului de vikingi exilati care bantuie oceanele in cautarea unei noi patrii.

Tehnic, albumul este destul de divers, construit cand pe riffuri lungi, apasate, atmosferice, cu spatiu mult de dezvoltare (Butchers Of The Sea, Frost And Fire, Voyager, Return Of The Serpent King), cand pe riffuri brutale si rapide de thrash (Blood Eagle, Conquest). Peisajul sumbru creionat de riffurile grele este luminat la intervale de bucati acustice interesante, din care cele mai frumoase apar in balada epica Tree Of Life, o piesa (nu exagerez) in clasa unui Beyond The Realms Of Death. Interesante sunt si accentele western din Eye Of The Storm, introul de orga de biserica din Blood Eagle, rugaciunea vikinga sacerdotala care deschide albumul si, mai ales, rifful principal mustind de melodie din Totentanz, o piesa care combina in parti egale melodicul si solemnul in cea mai potrivita incheiere pentru un voiaj epic.

Tonul chitarilor este destul de brut. Ca intotdeauna la Shelton, solourile sunt lungi, tehnice si captivante, iar vocea, in tonalitatea sa ciudata de bariton nazal, menita sau sa incante sau sa agaseze, nu cred ca exista cale de mijloc cu stilul lui. Pe pasajele mai brutale Shelton foloseste deseori un growl de death destul de profund, care accentueaza atmosfera sau duritatea muzicii. Atat de bine ii ies pasajele astea incat ma gandesc c-ar fi interesant sa-si faca un side project thrash/death. Este reconfortant atat sa vezi ca, in timp ce majoritatea trupelor o lasa mai moale odata cu varsta, Manilla Road face exact contrariul, cat si faptul ca o trupa de metal traditional se simte suficient de confortabil si de stapana pe abilitatile sale incat nici sa nu-i fie frica sa experimenteze la granita unor stiluri mai brutale, nici sa-i pese de ce s-ar putea zice. Nota 10.

PROWLER: Din cate inteleg eu, noul album Manilla Road, Voyager, este un album despre calatoriile unui viking, si luptele sale pentru a pastra vie libertatea si credinta poporului sau. Chestie esentiala in judecarea acestui album. Voyager nu suna a "album metal in secolul XXI", iar asta pentru mine a fost un punct de interes. In majoritatea timpului, este prezent doar un track de chitara - treaba extrem de ciudata pentru orice album metal, nu mai zic de secolul XXI - situata un pic in stanga in campul stereo, in timp ce tobele sunt lasate oleaca in dreapta. Mixajul - ca de altfel toata productia - e rudimentar, rezumandu-se la strictul necesar, si astfel producand un sound din topor, dar care sprijina bine compozitiile si ofera un iz de "autenticitate" care un mix normal poate nu le-ar fi oferit.

Alt motiv de cearta este vocea clean a lui Shelton, a carei nazalitate se compara doar cu a tipului de la Novembre. Este clar chestie de gust, fie iti place, fie nu - dar aici vin iar cu motivul "autenticitatii". Cine se asteapta ca un viking batran, sub al carui ciocan s-au spart creerii a mii de necredinciosi, sa aibe o voce cristalina? Aceasta voce neasemuita da extra farmec muzicii, si e, de ce sa nu recunoastem, haioasa. Quorthon, prin Bathory, a inventat metalul epic cu productie raw, albume ca Hammerheart si Twilight of the Gods creand un standard in acest gen. Asa ca "autenticitatea" de care vorbeam se poate inlocui cu "seamana-cu-Bathory". Iar Shelton e un fel de Quorthon catranit dupa lupta, dar cu spiritul inca puternic.

In mod clar piesa care iese in evidenta pe albumul de fata este zdranganeala epica Tree of Life, care n-ar avea nicio problema sa se afle pe un album Bathory. In rest, JR a descris minunat compozitiile si chiar si Endlund e de acord ca sunt maiestoase, asa ca nu insist.

In concluzie, albumul Voyager (la fel ca si Manilla Road ca trupa) este un album de nisa, pe care il vor gusta pe de o parte amatorii de metal epic (pe alocuri lalait), si pe de alta parte de cei care sunt dispusi sa faca un mic efort de imaginatie si sa lase preconceptiile despre cum ar trebui sa sune metalul. Nu as putea sa-l ascult des fara sa ma plictisesc, asa ca ii dau un 8.

MONKEY@Eu sunt unul din cei care au preconceptii din astea nasoale. Si anume, ma astept ca metalul pe care il ascult sa sune bine. De asta nu inteleg de ce Manilla Road si-au sabotat propriul album, si l-au scos cu toate defectele enuntate mai sus. Raw ca raw, dar o asemenea productie infecta nu ajuta decat trupele cu mari carente la tehnica si idei, pentru camuflare. Ceea ce nu prea e cazul aici, cu cateva exceptii.

Singura explicatie ar fi ca, de fapt, chiar membri Manilla Road au asemenea preconceptii despre cum trebuie sa sune un album de metal, preconceptii care nu vizeaza calitatea, ci senilitatea. Pentru ca dupa 30 de ani si 14 albume produse execrabil, sa promovezi un album parca produs in anii 80 cu sound de anii 88-92 nu e semn de curaj. Desigur ca fanii o sa reproseze: dar respectul pentru nisa, coerenta si consistenta in interiorul unor ingradiri muzicale inguste si asumate ca atare, nu inseamna calitati?

Ideea e ca trupele care au promovat cat mai putina diversitate si nu au evoluat ca sound (ci numai ca tehnica si compozitie) au atras intodeauna mai putini oameni, dar cu mai multe sanse ca acestia sa isi declare devotamentul absolut. Iar Manilla Road si-au stabilit un cult serios.

ENDLUND: Cred ca acesta este albumul pe care l-am ascultat cel mai mult, neplacandu-mi deloc, dar am facut asta pentru ca am vazut oameni care au ascultat multa muzica buna in viata lor, sarind sa-l apere cu inversunare. Eram hotarat sa fac o recenzie la el prin care sa-l demolez, o combinatie de gluma/serios prin care sa conving tot mai multa lume ca produsul de fata este o prostie. Nu pot sa inteleg cum sa alegi sa ai o productie atat de proasta in conditiile in care ai o baza mare de fani platitori de bilete la concertele trupei si sa ai printre altele un site care pare o gluma proasta, pe care troneaza mare sintagma "KEEP IT TRUE!" Cu ce gresesc eu, ascultator de rock din secolul XXI (dupa Christos, atentie!), ca vreau un sunet bine produs?

Dupa 20-30 de ascultari (nu exagerez deloc), inversunarea mi s-a diminuat considerabil, pe de o parte pentru ca m-am obisnuit cu vocea clean nazala absolut oribila a lui Mark Sheldon si productia plata si dezechilibrata, si pe de alta parte (cea mai importanta), am realizat ca mosii astia chiar stiu muzica, majoritatea pieselor avand o structura compozitionala foarte buna, care se concretizeaza de cele mai multe ori intr-o transpunere vizuala, o calatorie pe care o faci impreuna cu vikingii despre care canta ei acolo.

Recunosc fara rusine ca este singurul album Manilla Road ascultat de mine dupa 1996 (pana atunci am ascultat ca nu aveam prea mult discernamant, ma bucuram ca un copil la toate prostiile) si probabil nu voi mai asculta altul vreodata, nu merita (din punctul meu de vedere) timpul irosit.

Ca o concluzie, minusurile uriase ale albumului sunt productia, vocea clean oribila, unele momente care sunt degeaba, o lalaiala ca sa treaca timpul, la extrema cealalta situandu-se nivelul compozitiilor, growlul foarte bine facut si unele pasaje de chitara excelente. Ii dau nota 7, pacat de compozitii, era foarte aproape de un album foarte bun, care a fost stricat cu buna stiinta de chiar creatorii lui. Sa nu-i injuri?

VOX FORUMI Nota: 8