B’estfest Aftershock

Inceputul zilei de duminica a fost marcat de o frumoasa surpriza ce poarta numele Ulytau. Tot ce stiam despre trupa era faptul ca provine din Kazahstan si ca ar aborda un fel de folk metalizat, asa ca am pornit spre scena fara prea mari asteptari. Inca de la prima piesa am ramas complet uimita, pentru ca tinerii asiatici sunt nebanuit de buni; probabil ca ar fi trebuit sa anticipez, caci prezentarea lor a fost facuta de Joey DeMaio. Nu stiu daca denumirea de folk-metal li se potriveste in totalitate, pentru ca peste elementele orientale populare s-au suprapus elaborate pasaje clasice. Un bun exemplu ar fi transpunerea in tipare metalice a unui fragment din Toccata si fuga in re minor a lui J. S. Bach. Compozitiile sunt instrumentale si nimic din ce am auzit nu m-a facut sa simt lipsa vocii. O nota deosebita a fost adusa de vioara si prezenta feminina incantatoare care a manuit-o (ca sa citez din cele auzite: cum, canta la vioara?), dar mai ales de dombra, un instrument traditional cu doua corzi, oarecum asemanator mandolinei. Interesanta prezenta, de urmarit pe viitor, cu atat mai mult cu cat nu duce lipsa de originalitate.

Nu voi scrie foarte multe despre trupele romanesti, mai ales pentru ca nu as aduce prea multa informatie in plus. Trebuie mentionat insa ca cei de la NeXuS si-au integrat foarte bine proaspatul vocal, la acest al doilea concert pe care l-am vazut in noua formula simtindu-se o coeziune crescuta. Piesele au fost mai inchegat interpretate, sunetul bun a avantajat clar combinatia de metal heavy, power si progresiv, si mai multi dintre cei prezenti mi-au spus ca le-a placut aceasta trupa pe care nu avusesera ocazia s-o mai asculte. I, Grin of Madness, Unbeliever si Nowhere au amintit fanilor ca NeXuS nu s-a pierdut din peisajul metalic autohton si ca o ocazie ca cea de duminica este tratata cu constiinciozitate si entuziasm. Iar piese mai noi, precum Bait for the Fear, l-au pus si mai bine in valoare pe Costel Sandu „Damigeana” (foto). De altfel, toti trupetii au fost in verva si au cantat cu placere in fata unor oameni care pentru o vreme au renuntat la adapostul racoros al terasei si au devenit atenti la scena.

Se pare ca Thunderstorm si-a mai trecut in palmares o participare la B’estfest si o deschidere pentru o trupa celebra, iar acest lucru s-a petrecut cu profesionalism si mult elan. Vocalul Vlad Necula si mai ales basistul Alex Pascu (foto) au interactionat enorm cu spectatorii rasfirati in fata scenei, au vorbit, au sarit, au provocat si au implicat publicul. Piese cunoscute pentru o parte din cei prezenti, precum Vise digitale, Cer in flacari, Dreams of Steel, Vortex, Avertizare sau Ultimul drum, au reusit sa-i anime si pe cei care se confruntau cu o noua auditie printr-un heavy-metal dinamic, direct, cu lipici si usor de digerat.

De la destul-de-underground la destul-de-mainstream si de la vechi fani la noi ascultatori, rockerii de la Trooper au stiut sa impace ambele categorii de spectatori. Heavy-metal si hard-rock, plus un sunet modern ca ambalaj, au fost transpuse prin Old School, Baby!, Inca o lupta, Nu trebuie sa vrei, Un singur drum, Doar a mea, 17:00 si Amintiri intr-un show foarte antrenant, un bun energizant pentru ce avea sa urmeze. Pe final, cum de altfel era de asteptat, au ramas Tari ca muntii, Strigat si Highway to Hell. Foarte bun concert, lucru atestat si de faptul ca au fost cativa care si-au parasit locurile din fata scenei principale pentru a putea vedea mai bine Trooper si a se manifesta mai comod (sa nu ma intelegeti gresit, avea cine sa le tina locul parasit, sa pastram totusi proportiile).

Trebuie sa recunosc ca, in ciuda curiozitatii provocate de incantarea lui Joey DeMaio vis-a-vis de aceasta trupa (chiar el fiind cel care a prezentat-o publicului roman), nu am ascultat in prealabil HolyHell – mai mult pentru ca surpriza sau dezamagirea sa fie mai mari. Asa cum speram, a fost vorba de surpriza si nu de dezamagire, ba chiar o surpriza foarte placuta. Vocea este clar atuul principal al trupei, iar solista Maria Breon este o frontwoman excelenta, de la glas pana la miscari si comunicare cu publicul. Dar in spatele vocii a stat o instrumentatie solida, in special prin chitara de mare clasa a lui Joe Stump. Sunetul a fost foarte bun, ceea ce a pus bine in valoare heavy/power-ul melodios cu care HolyHell s-a prezentat la inaltime. Piesele cu influenta simfonica data de clape s-au intiparit cu usurinta in memoria celor care au fost atenti, ca dovada ca ascultand albumul acasa am identificat repede Holy Water, Angel of Darkness, Wings of Light si Armageddon. In plus, foarte bine si personal a sunat cover-ul Holy Diver a lui Dio, toate cele de mai sus facand un concert reusit in fata unui public receptiv.

Si am ajuns la partea cea mai atractiva a serii si, de ce sa nu recunosc, a intregului festival: Manowar. In ceea ce priveste playlist-ul si succesiunea anumitor secvente, nu ma asteptam la surprize si nici nu am avut: acestea au decurs ca si in concertul vazut in urma cu doua saptamani in Franta. Dar in ceea ce priveste expresivitatea concertului – cata diferenta! Daca acolo mi-au placut si m-am bucurat sa-i vad, dar cam atat, aici am ramas cu o impresie extraordinara. Americanii au fost in verva, vocea lui Eric Adams s-a auzit excelent, Joey DeMaio a creat o legatura foarte puternica intre trupa si public, Karl Logan a fost mult mai activ, iar tobarul de turneu, Donnie Hamzik (cu care Manowar a inregistrat primul album), a oferit un ritm de zile mari.

Pe scurt, pentru cei nefamiliarizati cu planul de concert, acesta a decurs cam asa: Manowar, Blood of My Enemies, Hand of Doom, Brothers of Metal, Call to Arms, Heart of Steel, Sleipnir, Loki, God of Fire, Kings of Metal, The Gods Made Heavy Metal, Fast Taker, Warriors of the World United, Kill with Power, Hail and Kill si The Crown and the Ring.
Sa iau insa pe rand detaliile care au dat culoare concertului si l-au transformat intr-un eveniment de neuitat. Primul „incident”, destul de neplacut, a fost cedarea psihica a unui generator pe Brothers of Metal... de doua ori! Se pare ca ambitia celor de la Manowar de a fi cea mai zgomotoasa trupa nu s-a impacat cu posibilitatile tehnice. Nu stiu daca generatorul buclucas si responsabilitatea au apartinut organizatorilor Emagic, dar cert este ca parlamentarile pentru timpul ce avea sa fie depasit lor le-au revenit. Pentru ca in momentul in care totul a fost pus pe picioare, DeMaio a promis ca nimic nu va scurta programul pregatit pentru fani si nimeni nu-i va jecmani de banii dati pe bilet. Ceea ce nu mi-a placut a fost nevoia (repetata mai tarziu) de a se compara cu alte trupe care au concertat la noi, in speta Metallica, Iron Maiden si Motorhead, pentru a concluziona la final care este cea mai mare trupa de metal.

Improvizatia de bas a fost mult mai buna si mai interesanta decat cea prezentata in Franta, solo-ul de fata trecand de la metalul puternic distorsionat la melancolice fragmente mediteraneene, asemanatoare cantonetelor. Inca o data DeMaio a aratat ca foloseste instrumentul mai mult ca pe o chitara decat ca pe un bas clasic, ceea ce aduce un plus de atmosfera pieselor. A urmat o surpriza foarte frumoasa, in care basistul a tinut un discurs in romana (probabil ajutat in casti, dar se vedea clar ca stia ce zice si ca repetase frazele), despre visul implinit de a veni in Romania, despre cat de mult conteaza muzica si fanii, despre respect, mandrie si forta de a nu te lasa calcat in picioare; a mentionat faptul ca ei stiu ca au venit la Bucuresti si nu la Budapesta, spre deosebire de alte trupe care nu stiu unde sunt Romania si Ungaria, unde se afla si incotro se indreapta, si a incheiat prin exprimarea celor mai calde sentimente pentru public. Totul ar fi fost si mai frumos daca nu intreba apoi cine a mai vorbit fanilor in romana, urmand aceeasi comparatie cu alte trupe mari.

Episodul in care trupa a decernat premiul „Balls of Steel” organizatorului s-a petrecut si la Bucuresti, DeMaio exprimandu-si admiratia pentru faptul ca acesta si-a asumat raspunderea de a aduce Manowar in Romania, cu tot efortul tehnic si financiar presupus de aceasta actiune. Aici as fi comentat, fara malitiozitate, ca efortul a avut grad de risc zero, tinand cont de ardoarea cu care numarul mare de fani astepta sa-i vada pe americani. Ceea ce nu s-a intamplat ca in Franta a fost ca pe scena de la Romexpo Manowar a chemat cuplul care a tradus in romana nou-lansata piesa Father, pentru a-i multumi in direct. Foarte frumos gest.

A fost ales apoi din public un doritor-chitarist care a improvizat pe una din chitarele lui Logan si care, dupa ce a cantat alaturi de trupa pe The Gods Made Heavy Metal (cu sonorul redus, evident), a primit instrumentul autografiat. Oarecum kitsch, dar in stilul sintagmei de pe DVD-ul Hell on Earth „rock, drink and fuck” (oare cum s-o impaca asta cu atat de vehiculatii termeni „mandrie”, „onoare”, „glorie”, „lupta” etc.?), au fost fanele sexy care s-au suit pe scena pentru a-l incuraja pe chitaristul in devenire.

Despre public, cel putin cel din sectorul A, am numai cuvinte de lauda, pentru ca a fost visul oricarei trupe: un entuziasm molipsitor, bucurie veritabila, traire intensa, manifestare zgomotoasa, cantat si aclamat din toti rarunchii. Atat de multa buna-dispozitie, din fata scenei pana mult in spate n-am mai vazut demult. Cei mai infocati fani au venit cu bannere mari dedicate trupei si cu steaguri, ocazie cu care am constatat ca romanilor li s-a adaugat un numar considerabil de bulgari (probabil compensand pentru Kavarna de acum doi ani), dar si italieni si greci. Extraordinara atmosfera si pe scena, si in public, acest lucru reflectandu-se in ambele parti si amplificandu-se. Pentru mai bine de doua ore, am fost cu totii manowarriors.

In ceea ce priveste organizarea, voi incepe cu bilele albe, acestea referindu-se la intreg festivalul, nu numai la Aftershock. Cozile la jetoane au fost cam tot timpul mici, varietatea gastronomica destul de diversa (desi preturile s-au indreptat spre piperat), terasa umbrita, programul scenelor punctual respectat, sunetul in cea mai mare parte bun, accesul usor, informarea buna si promovarea intensa. Adaugam, bineinteles, valoarea trupelor aduse, pentru mine punctele cele mai importante fiind Motorhead, Santana si Manowar. Alte trupe pe care nu le ascult in mod normal, dar care mi-au starnit interesul si mi-au placut, au fost (in ordinea aparitiei) Patrice, Moby si Franz Ferdinand. Nu, The Charlatans nu mi-au placut, dar organizatorii n-au avut nicio vina. Concertelor propriu-zise li s-au adaugat mici „picanterii”, precum cvartetul pe picioroange care interpreta cover-uri cu o mini-chitara, o tuba, un saxofon si un set de tobe-la-purtator sau trupa din tonomat care canta pe baza de monede.

Acum bila neagra, care nu stiu cat ii intereseaza pe cei mai multi cititori, dar care ne-a afectat pe mine si pe altii si trebuie mentionata. In ziua Aftershock-ului am aflat ca acreditarile de presa ne ofera un loc caldut in zona B, probabil din grija organizatorilor ca nu cumva presa sa fie „bruscata” de entuziasmul fanilor din A. Cred ca acest lucru trebuia sa ne fie precizat de ceva vreme, nu de alta dar cei care doreau sa fie in miezul lucrurilor am fi avut timp sa-si poata cumpara bilet. Sa nu fiu inteleasa gresit, nu suntem milogi si nu am stat in gratuitatea acreditarii, dar mi se pare normal sa ai acces oriunde in public pentru a-ti da cu parerea cat mai avizat despre cum s-a vazut, cum s-a auzit, cum a reactionat publicul, etc. Urat gest. Mult mai urat decat cel al unui amic care a dat spaga pentru a ne face rost de bratari in zona A. Si ca idee: 15 lei pentru o bratara. Cat ziceati ca a fost biletul?...

ULYTAU:

NEXUS:

THUNDERSTORM:

TROOPER:

HOLYHELL:

MANOWAR: