COKE LIVE - 2007: Ill Nino, Nick Oliveri, Incubus, The Prodigy, The Cult

Se spune ca timpul mai sterge din detalii, dar tinde sa structureze informatia. O parte din detaliile despre CokeLive mi s-au sters din minte, dar in mod cert faptul ca am trecut de febra momentului ma face sa fiu ceva mai neutru.
Daca as fi scris imediat dupa eveniment, probabil ca as fi fost mult mai negativ. Acum CokeLive mi se pare un cocktail de lucruri bune si rele, exact ca orice prima incercare a unei retete noi.

Buna a fost locatia, in primul rand. Insula de pe Lacul Morii este destul de mare si permite o buna organizare in jurul fantanii centrale. Alta chestie tare a fost ca nu mureai de sete in nici un caz, ceea ce e explicabil avand in vedere principalul sponsor al festivalului. Un alt lucru bun a fost line-up-ul, destul de bun, mai ales in a doua zi a festivalului.

Minusurile tin de organizare in primul rand. Intarzieri intre trupe (la Prodigy a fost un record de vreo 50 de minute), lipsa bratarilor (inlocuite cu stampile de club) si un oarecare haos la intrare. Bine, ar mai fi si cantitatea relativ limitata de bere, dar stim ca lichidele de orice fel concureaza pe canicula, asa ca…

Bun. Acum sa ne concentram pe trupe.

Din prima zi am retinut Backyeard Babies, niste suedezi care canta ceea ce scandinavii numesc “sleezy punk”, un soi de punk cu elemente muzicale (si de garderoba) specifice pop-ului din anii ‘80. Nu vorbim chiar la Sex Pistols corciti cu Adam and The Ants, dar nici departe nu sunt. Acceptabil, pe caldura aia.

Despre Rasmus foarte succint: instrumentele alea poate ar vrea sa fie un rock alternativ, dar vocea brunetului cu par bogat transforma totul intr-o muzica cel putin usoara si plina de zahar la limita comei diabetice.

Prodigy, motivul pentru care cei 4.000 de oameni venisera pe insula, au aparut cu o intarziere de aproape o ora. Au venit pusi pe scandal: Keith Flint a coborat de pe scena si a inceput sa alerge ca un dement (ce este) incolo si incoace pe langa gardul despartitor. Spre disperarea oamenilor de ordine care incercasera sa pastreze pace si liniste in fata, inclusiv aliniindu-ne pe noi, oamenii de presa.

Intre timp, Maxim si Liam incalzeau atmosfera cu piese de pe Always Outnumbered, Never Outgunned. Luminile si efectele de scena au fost foarte bune, dar sunetul a lasat de dorit din cand in cand. In special vocile, care si asa erau destul de ridicate din butoane. Oricum, trebuie sa spun ca a fost mult mai bine ca la Sziget anul trecut, cand Keith n-a cantat mai deloc.

Un alt lucru foarte bun a fost prestatia foarte rock (sic!) a chitaristului cooptat pentru acest turneu, supra-numitul The Rev de la trupa de punk Towers Of London. Omul a cantat foarte corect si s-a ridicat la nivelul de energie pe care l-au avut ceilalti membri ai trupei.Vedetele serii au fost, bineinteles, Smack My Bitch Up, Voodoo People, Breathe, Poison, Firestarter si Out Of Space. Un recital foarte bun, incurcat putin de problemele de sunet si de inconstanta vocii lui Keith.

A doua zi a fost mai generoasa cu iubitorii rock-ului (hai sa nu zicem chiar ai metalului). Primul nume sonor a fost Nick Oliveri, fost basist la Kyuss si la Queens Of  The Stone Age. Acum in postura de basis si vocalist, Oliveri ne-a servit piese scurte de 2-3 minute, intr-un punk/alternativ cu ceva influente de pe la fostele lui trupe. Foarte frumos, foarte energic, nu prea am inteles smecheria cu infasuratul microfonului.

Ill Nino au fost destul de bine ca sunet, cu exceptia vocalului Cristian Machado, a carui voce s-a pierdut de multe ori pe parcursul concertului. In rest – destul de bine, un nu-metal cu influente din metalul sud-american, care i-a agitat serios pe cei aproape 1000 de oameni masati in fata scenei.
De remarcat prestatia chitaristilor, in special a mai putin latinului Ahrue Luster. Inca o data, pacat de voce, Cristian a pus mult efort in prestatia scenica, dar…

The Cult au rupt. Sunt pe primul loc, la perfecta egalitate cu Prodigy ca energie a show-ului, dar mult mai sus ca sunet. Instrumentisti excelenti, un Ian Astbury in forma extraordinara si un public care a raspuns neasteptat de bine la o trupa atat de « old school » - comparat cu media de varsta a rockerilor prezenti.

Incubus au avut un mai mare succes de public, probabil majoritatea fanilor venisera pentru ei si Ill Nino. M-au surprins deschizand direct cu Nice To Know You, dar au facut o figura buna si cu piesele de pe Light Grenades, pe care venisera sa-l promoveze la Bucuresti. Totusi, preferatele mele raman piesele de pe Fungus Amongus, album care are influente declarate din Primus si Mr. Bungle.
Cu parere de rau trebuie sa spun ca i-am scapat pe Incubus la poze, pentru ca (dintr-un motiv de neinteles) au permis fotografierea incepand cu a treia sau a patra piesa. Dar una peste alta, au incheiat foarte bine seara de duminica.

Concluzie : CokeLive n-a fost rau, insa mai are foarte mult pana sa devina un festival la nivelul celor din seria Rock’N’Coke din strainatate. O sa-mi re-confirm sau infirm opinia la Rock’n’Coke Istanbul, la inceputul lui septembrie, cand o sa-i vad pe Chris Cornell, Smashing Pumpkins si (din nou) Within Temptation.