Cronica Metalmania

Preambul

Floppy: 2 martie, ora 8, Budapesta. Cer senin, temperatura placuta, freza rezista. Ribeiro inca nu a sosit. Dupa cazarea in submarinul aerian al unui fan Beatles a urmat achizitionarea biletelor de la PeCsa, cu izul sau de hala industriala si… circ in acelasi timp. Tot drumul de la gara pana la casa de bilete e marcat cu afise, care de care mai apetisante, culminand cu un ananas gigantic. Tronau informatii despre o parte din concertele ce urmeaza pana la sfarsitul lunii; cam atatea cat in 2 ani “romanesti”.
Ora 15:23. Nori, frig, freza vai de capu ei. Moonspell sunt pe aproape. Al doilea drum pe langa hotelul sinucigasilor, si grupul statuar, cu ai sai cai mai putin dotati decat cei din Cluj a trecut sub semnul intrebarilor “Cum o sa fie?/Cine o sa cante mai bine?/Daca pierd Charon?”. Evident, la intrarea in sala ne astepta un distins domn cu o sticla de Burger de 2 litri capacitate si 0.2 litri continut. Bodyguarzii ne-au incantat cu o verificare la fel de sumara precum tinuta unora din domnisoarele ce ne asteptau inauntru si uite-asa incepe.

Exty: partea introductiva, in ceea ce priveste parerile-mi proprii, am lansat-o cu ceva timp in urma pe forum sub forma de preview.

Charon

Floppy: Finlandezii de la Charon cantau deja cand am intrat. Am sa spun din start ca imi plac Charon, Tearstained fiind ascultat si reascultat. Din pacate, pentru mine cel putin, nu au cantat decat o piesa de pe albumul acesta, 80% din playlist fiind rezervat proaspatului Songs for the Sinners.  Comparativ cu Sentenced la Sziget, conationalii lor au avut un recital mai reusit. Nu am cascat la nici o piesa, nu am simtit nici un impuls de a pleca. Totusi, carisma vocalului si palaria bassistului nu au fost suficiente pentru a mobiliza lumea. Asa cum s-a mai spus, rolul lor de opening-act a fost evident.

Exty: eu nu ascultasem Charon pana la concert. N-am facut-o nici acolo, fiind descurajat de sunetul care mi s-a parut slabutz (doar ca volum) si atmosfera de la main stage care parea apatica. La ora aia lumea doarme de pranz, nu merge la concerte. Am explorat zonele adiacente cu bere la suprapretz, cduri (de la 2 la 12 euro, in functzie de valoarea trupei. Am stat o vreme incercand sa-mi dau seama empiric care sunt criteriile folosite, dar am eshuat), tricouri, produse de panificatzie (sa mearga cu berea) si alte dracii. Insa cea mai mare dracie a fost camera (ma rog, sala, barul incintei) in care se zvonea ca Nevermore se pregatesc pentru sesiunea de autografe. Asteptand ca Charon sa-si termine numarul, m-am asezat politicos la coada, pe la jumatatea randului, impreuna cu un celebru user de-al meu de pe metalfan, bucurosi ca ne despart doar cateva minute de o memorabila poza cu bucatarul sef, Warrel Dane. Problema s-a ridicat cand baietzii au aparut la masa si am realizat ca habar n-avem care dintre ei e guristul. La naiba, parea mai usor de recunoscut in poze. Dupa cercetari atente am redus posibilitatzile la 3, iar cand am ajuns in apropierea lor, presati de timp am decis solemn ca cel din dreapta are cele mai mari sanse sa fie Warrel. Daca nu-i el, sigur e Loomis si tot ne-am pozat cu un mare om, imi zice Wolf in timp ce zambeste amabil catre aparat, cu mana dupa mijlocul trupetului anonim si blond.  Pe scena foiala mare. Soilwork se pregatesc sa intre…

Soilwork

Floppy: Soilwork fac parte din categoria “trupe de care am auzit, am incercat sa ascult si am renuntat rapid”. Swedish metalul lor e, pentru mine, ca un fel de mancare pe care o mananc daca merg la o petrecere si mi-e foame, dar nu o prepar sau comand niciodata acasa. Antrenant, la obiect, nu are unele din ingredientele mele favorite. Inceputul, deosebit de promitator a confirmat parca suspiciunea conform careia mixerul mai primeste un rand de… butoane la fiecare trupa. Un sunet foarte bun, lumini mai jucause, pe masura basistului. Daca muzica ar fi fost data mai incet as fi zis ca este de fapt un interludiu cu grupul de metalisti din Chipendales, miscarile bassistului fiind deosebit de provocatoare.
Din pacate pentru ei, nu era seara Soilwork si in ciuda bannerului din spatele scenei pe care numele trupei era scris cu litere de nenumarate schioape destul de putini au ascultat sugestiile fioroase si ambitioase ale vocalului care cerea cel mai mare mosh-pit din istoria Ungariei. La un moment dat m-am plictisit si m-am dus sa iau autografe de la Moonspell si sa-mi fac poza cu Ribeiro.

Exty: de la Soilwork ascultasem ultimul album doar. In ceea ce ma priveste, cantarea lor si-a atins scopul, in sensul ca am continuat sa ascult albumul, chiar cu mai multa placere, dupa ce i-am vazut. Poate o sa-mi fac rost si de celalalte, cine stie… Fiind trupa cu care incepuse pentru mine concertul, am ramas in primul rand surprins de calitatea sunetului. Ca pe album dom’le! Antrenant, melodic, dur, tehnic. N-ai fi zis ca-i trupa de deschidere. Publicul s-a impartit in doua: cei care fluturau cu pletele in vant la indemnurile razboinice ale vocalului chel si cei care chicoteau la dansul lasciv al basistului. Au inceput, asa cum ma asteptam cu Stabbing the Drama, iar apoi am mai recunoscut ceva piese de pe ultimul album. A fost singura trupa la care nu m-am incumetat sa fac un setlist la fata locului din lipsa de cunostinte.

Nevermore

Floppy: Peste Nevermore am sa sar, cu scuzele de rigoare. Fac parte din alta categorie speciala decat Soilwork, dar la fel de defavorizata… Si anume “trupa foarte buna, care mie nu imi spune mai nimic si ma oboseste cam mult”. Erau prea multe CD-uri de cumparat si autografe de luat. Doar la ultima piesa, Beyond Within, care nu suna rau, am intrat si eu in sala sa dau un pic din coama ca un armasar ce ma simt.

Exty: Nevermore a fost trupa care m-a urnit spre vest din noroaiele Clujului.  Prestatia lor a fost dumnezeiasca, din momentul in care am auzit primele versuri rostite taios (Death. And suffering…) ale primei piese pana la bisul constand in singura piesa de pe Dreaming Neon Black, Beyond Within. O singura mare dezamagire am avut: in momentul in care lumina reflectoarelor a navalit pe fata vocalului am realizat ca nu era ala cu care-mi facusem poza. De fapt nu era nici macar Loomis omul nostru, ci Steve Smyth, al doilea chitarist. Lua-i-ar naiba de scandinavi blonzi si transparenti ca toti arata la fel, imi zic. Stai ca astia-s americani, nu scandinavi. Eh, tot aia. 

Au fost reprezentate echitabil toate albumele, de la Politics of Ecstasy incoace, cu accent pe This Godless Endeavor, cum era si normal. Warrel a fost plin de energie, vocalize si pofta de comunicare cu intreg publicul (“are you fukkin’ feeling all right tonight, Budapest?”) sau doar o parte a sa (“hey you, I wanna see some tits! Yeah, I’m talkin’ to you!”).  Ce n-am inteles insa, a fost rostul caciulii pe care Warrel Dane o luase in cap de la jumatatea concertului incolo, neuitand s-o dea jos ca in biserica de cate ori o parte instrumentala ii permitea sa dea din par. L-o fi tras curentul pe saracu’ om…
Momentul de maxima intensitate al intregii seri pentru mine a fost, asa cum ma asteptasem, The Heart Collector, careia i s-a facut o introducere speciala, ceva de genul sa ne luam femeile in brate ca vine o piesa lenta. Born a fost aproape la acelasi nivel in ierarhia personala, fiind si hitul verii la mine in ograda.

    Setlist:
1.  My Acid Words
2. Bittersweet Feast
3. The River Dragon Has Come
4. Final Product
5. The Heart Collector
6. The Seven Tongues of God
7. Inside Four Walls
8. This Godless Endeavour
9. Born
10. Never Purify
11. Enemies Of Reality
12. Beyond Within

Moonspell

Floppy: Moonspell au fost pentru persoana mea prima din cele trei atractii principale. Aceeasi scena pe care au evoluat si la Timisoara, aceeasi sonorizare, aceleasi lumini… Doar alt public, mai inmiresmat la acea ora decat cel din 11 martie 2005. Showul (pentru ca putem vorbi despre un show, spre deosebire de Charon) a urmat in linii mari reteta cunoscuta. Ribeiro & Company ar fi o descriere poate suficienta. Lumini la fel de bine sincronizate, microfonul “de tir” al lui Fernando, transpiratie etc.

Primele trei piese au fost de pe Memorial. Foarte “rele” de felul lor, au dat playlistului un iz chiar mai TRV decat cel de care am avut parte “acasa”. Acesta a fost sustinut si de Alma Mater, Vampiria (parca in ciuda ungurilor), Fullmoon Madness care au mers pe aceeasi linie si nu in ultimul rand de odorurile publicului.  De pe Antidote doar Lowering Skies a fost cantata, semn ca lusitanii au cam lasat in urma acest album. Am fost foarte dezamagit ca nici acum nu am auzit nici o piesa de pe Sin/Pecado sau Butterfly FX si nici macar Capricorn Under Her Feet.
Cei care au fost la Timisoara nu au pierdut mai nimic, cel putin nu bun. Dupa concertul din 2005 acesta a reusit sa ma surprinda doar negativ, prin playlist si durata. Piesele noi mi-au placut mai mult atunci pe moment decat acum. Live merg destul de bine pentru ca au forta. Oricum, cerul ar fi fost la fel de negru dupa concert si daca ar fi avut loc vara la amiaza, iar freza era deja o amintire.

Exty: am zis cumva ca Nevermore au fost motivul prezentei mele la festival? Acum ma intreb si eu daca nu cumva am mintit. Era greu sa nu particip cand, cu un an in urma, ratasem Moonspell in acelasi loc din cauza unei mici intarzieri din motive subiective, iar a doua zi la Timisoara.  Prezenta lor si anul acesta la Metalmania a fost o a doua sansa pe care am decis cu supertitiozitate sa mi-o asum. 
Departe de a fi o dezamagire, Moonspellii au avut cel mai prost setlist. Pe de o parte pentru ca au tinut sa cante doar piesele trv ale carierei lor, iar pe de alta pentru ca, desi a fost o idee buna sa cante destul de mult de pe noul album, piesele in sine au fost o dezamagire. La care se adauga frustrarea mea ca dupa primele trei piese inca nu recunoscusem niciuna si ma gandeam de unde le-or fi scos. Dupa concert si un mic sfat, am primit si raspunsul: de pe Memorial.

Atentia a fost focalizata in totalitate asupra lui Ribeiro, atat prin jocul de lumini cat si prin prezenta impunatoare si vocea coplesitoare a domnului cu pricina. Te facea sa te simti dominat. Abia daca am mai remarcat din cand in cand claparul care seamana cu Antonio Banderas, invartindu-se in jurul claviaturii pe arcuri. Prezenta scenica nu a fost de ajuns pentru a-mi schimba dezamagirea ca n-am auzit nici Everything Invaded, nici o piesa, cat de mica, de pe Sin/Pecado. Iar bucata de pe Under the Moonspell a fost prezentata in felul urmator: “Aceasta piesa am compus-o in ’94, pe cand nu se inventasera nu-metalu si metalcore-ul inca”. Coroborati cu soundul ultimului album si trageti concluziile…

Setlist:
Unknown Memorial track
Finisterra
Unknown Memorial track
Wolfshade
Opium
Awake!
Unknown Memorial track
From Lowering Skies
Vampiria
Alma Mater
Erudit Compendyum
Full Moon Madness

Anathema

Floppy: Anathema au schimbat vocalul. Vincent a fost inlocuit cu Ville Valo; cel putin asta a fost prima impresia cand l-am vazut cu noul look. Brunet, cu caciulita (sa nu raceasca si acum), dar la fel de prietenos, carismatic, deschis si tot ce vreti.
Mi-am gasit loc in fata, printre niste polonezi care vorbeau si se comportau romaneste. Pana in clipa aceea imi era greu sa ma decid daca mi-a placut mai mult concertul Moonspell de la sala Olimpia, Opeth la Sziget 2005 sau Skinny Puppy tot acolo. O ora si ceva mai tarziu problema era rezolvata, Anathema calcand in picioare tot ce stiam eu ca poate fi un concert reusit. Au compensat cu varf si indesat dezamagirea care au constituit-o Moonspell. Un playlist fantastic, traire cat pentru tot publicul, prezente surpriza etc. Prin prezente surpriza (cel putin pentru noi) ma refer in primul rand la Cvartetul Bachus (violoncel si trei viori).

Acestia au sustinut trupa pe durata aproape intreaga a recitalului. O a doua surpriza, pentru ca a aparut mai tarziu a fost micuta domnisoara (sper) al carei nume reprezinta inca un mister pentru mine, ce isi face simtita prezenta pe piesa ce da numele ultimul album, A Natural Disaster.
Englezii cantau de cel mult doua minute si eu deja vedeam prin ceata. Am fost mai darnic in lacrimi decat Exty si probabil decat multi altii. De fapt am plans aproape in hohote si imi venea sa sun la un numar pe care il credeam uitat. Inca de la Fragile Dreams am inteles ca timpul nu e cel mai bun medicament. Lost Control a intarit asta. Iar A Natutaral Disaster mi-a readus-o in minte in numai cateva minute. Freza nu mai conteaza, cerul nu mai conteaza. Confortably Numb e din alta lume si finalul sau ma trimite atat de abrupt inapoi “acasa” incat imi vine sa innebunesc. Cand blonda din fata s-a intors dupa ultimul acord imi venea s-o intreb “can you make it right?”… Dar nu parea indeajuns de departe. Ea era acolo si eu altundeva. Nici in ziua de azi nu mi-e foarte clar unde.

Exty: despre Anathema zau ca nu stiu ce sa zic. Stiu cat de cliseistic suna, dar efectiv trebuia sa fii acolo, sa traiesti muzica, sa simti armonia, sa vezi toti oamenii aia suspinand si punandu-si mainile in cap sau sa auzi la cateva secunde dupa final replici venind de la fani cu ochi sticlosi, de genul “Imi bag picioarele in scoala si-n tot, asta-i adevarata viata, astea-s momentele pentru care viata merita traita”.
Pentru mine surpriza a fost cu atat mai mare cu cat ma asteptam ca pe Anathema sa cam casc. Inca de la primele masuri de la Fragile Dreams, prima piesa, mi-am dat seama ca ceva nu-i in regula. Anathema wasn’t suppose to sound like that. Or was it? A urmat o ora si ceva in care mi-era teama sa clipesc, sa nu cumva sa pierd vreun moment. Jocul de lumini a contribuit enorm la atmosfera, a fost fascinant sa privesti scena inundata de o lumina rosie, deasa, prin care razbateau din spate fascicule violete, miscatoare. Viorile din coltul scenei au dat vigoare chitarilor, si apropo de chitara, mi-am dat seama cat mult si-o iubeste Vincent pe a sa. La propriu. A frecat-o duios de pieptu-i rosu si decoltat ca pe o ibovnica tot timpul concertului.

Insa a fost prea putin pentru ca cineva sa schiteze macar un zambet. Aruncand o privire de perspectiva la publicul din spate, mi-am amintit de faza cu artificiile din Land Of The Dead.  Cand la un moment dat a aparut o tipa pe scena sa-i ajute la piesa A Natural Disaster si-am indraznit sa fac o remarca, cum ca sper ca stie sa cante mai bine decat arata , priviri dusmanoase s-au intors inspre mine din toate partile.”What? oricum n-o sa sune la fel e bine ca si cu tipa de pe album”. Apoi am inteles. ERA tipa de pe album. Si a sunat genial.
Ultima piesa, Comfortably Numb, a fost prea mult. Nu mai vazusem atatea priviri ravasite de la reportajele cu moldoveni inundati de la Telejurnal.  Floppy tremura din umeri in fata mea, oamenii erau prea hipnotizati sa mai aprinda brichete, pana si gasca de polonezi badarani si libidinosi se potolise.  Greu de descris senzatia resimtita cand s-a lasat in cele din urma tacerea. Intentionez sa ii vanez cat de curand la un alt concert, poate invat s-o descriu.

Setlist aproximativ (cine sa stea sa noteze piese-n carnetel la o asemenea prestatie…)
Fragile Dreams
Closer
Flying
Lost Control
Empty
A Natural Disaster
Judgement
One Last Goodbye
Inner Silence
Comfortably Numb

Therion

Floppy: Anathema au avut, asa cum ii sta bine unei trupe geniale, un closing act mai mult decat respectabil. E vorba de Therion, trupa pagana cu tot atatea albume la activ cat Iisus apostoli in jurul sau. Suedezii erau primii in topul concertelor din tara ratate de mine, asa ca eram foarte bucuros sa ii vad macar acum. De fapt daca stau sa ma gandesc, Vovin a fost primul album de metal pe care l-am ascultat in draci, prin clasa a VI-a, de pe o caseta Rocris. Imi placea la nebunie, dar am renuntat dupa vreo doua saptamani, cu frica de Dumnezeu in sange, din cauza numelor sataniste ale pieselor. Revenind din Bistrita la Budapesta, la ora respectiva eram deja atat de obosit incat undeva departa in sinea mea imi doream sa se termine cat mai repede, desi imi era rusine de asta. Lipsa vocalului care concura in seara aceea cu 3rei sud esti mai nordici nu m-a prea deranjat. Am avut ocazia sa il aud pe Cristopher urland in draci si nici nu visam la asta cand m-am urcat in tren cu vreo 25 de ore inainte.

Pe de alta parte absenta unei clape live m-a socat in asa hal incat nici acum nu sunt sigur daca nu era vreun membru ascuns pe undeva. Nu ma asteptam sa vina cu orchestra, dar o amarata de clapa era de bun-simt. Am trecut destul de rapid si peste asta deoarece playlistul mi-a intrecut asteptarile. As fi vrut sa mai aud piese precum The Wild Hunt sau Cults of The Shadow, printre altele, dar probabil ar fi avut de cantat pana a doua zi dimineata sa ne multumeasca pe toti. Experienta trupei e destul de evidenta, in primul rand din atitudinea foarte degajata a celor din fata. Maestrul Cristopher se plimba pe scena impreuna cu Ristian Niemann ca prin bucatarie. In contrast cu ei, basistul Johan si tobarul Petter, cele doua mini-coruri aveau o tinuta poate exagerat de sobra. A fost chiar un pic hilar cand cei doi baritoni si-au desfacut bratele pana atunci strans incrucisate pentru a schita foarte teatral o ceata de devil horns. Totul a sunat brici, poate growlurile de pe piesele vechi un pic prafuite.
Eu personal nu m-am putut bucura cum as fi vrut de spectacol din doua motive mari si late. Oboseala aproape ca ma rapuse si in plus trebuia constant sa stau in garda din pricina catorva “colegi de public” care erau probabil prea beti sa-si dea seama ca Therion nu e hardcore si nu e cea mai buna idee sa pui de-o impingoteca pe-acolo.

Exty: Dupa inghesuiala de rigoare pentru poze si autografe de la un Vinnie destul de trotilat, ca si restul trupei dealtfel, am purces fara prea mare interes spre ultima cantare a serii, Therion. Am dat de un Christopher cu mult chef de vorba. Am aflat astfel ca Mats, vocalul lor de ocazie, n-a putut participa, fiind concurent la Eurovision, partile de voce urmand sa le faca tobarul; ca soprana principala e tocmai Sarah Jezbel Deva, sau ca e nasol sa ai asa de multe albume ca nu mai stii de pe care sa canti in concert ca sa-ti multumesti toti fanii. Si ca o sa fie o seara speciala, cu piese destul de rar auzite prin concerte, pentru ca sincer, s-au saturat de aceleasi cantece de fiecare data. Si asa a fost.
Inca de la prima piesa mi-am dat seama de o mare chestie: Therion e o trupa care limiteaza drastic participarea activa a publicului la concert. Am realizat asta in momentul in care am inceput sa fredonez refrenul de la Son of the Sun impreuna cu solistul… solista… solistele… Pentru a doua oara in seara aia privirile din jur s-au intors spre persoana mea. De data asta nu mai erau ostile, ci… va zic eu alta data.
A fost un show reusit, insa dupa deja 8-9 ore de concert l-am privit ca pe videoclipuri. N-am fost in stare de mai mult. Admirabil ca au cantat Siren of the Woods, dupa ce la un interviu mai vechi il auzisem pe Chris scuzandu-se ca aia nu e piesa de cantat in concert ca e lunga si necesita aranjamente prea ample. S-au ridicat in aer brichetele de rigoare, si chibritul lui Wolf printre ele. La ultimele piese ma sprijineam de pe un picior pe celalat asteptand sa se termine. Si s-a terminat.

Setlist (tot aproximativ, greu de recunoscut toate piesele la ora aia)
Son of the Sun
Seven Secrets Of The Sphinx
Rise of Sodom And Gomorrah
Typhon
Siren Of The Woods
Baal Reginon
Riders Of Theli
Black Sun
Raven of Dispersion
To Mega Therion
Melez

Grand Finale

Floppy: Cand am plecat de la PeCsa era deja trecut de 3 noaptea. Aproape 11 ore de metal, si nu oridecare, a fost, pentru mine cel putin, un pic prea mult. Mi-am adus aminte de ce prefer festuri mai variate  si mai relaxante in defavoarea unui Wacken sau Metal Camp. Pur si simplu e coplesitor sa acorzi atentie atator trupe atat de diferite si atat de bune intr-o singura seara. Ma indoiesc insa ca asta ar fi motivul pentru care la Metalmania au fost numai in jur de vreo 2000 de oameni, poate ceva mai multi. Dupa cum spuneam si la inceput, publicul din Budapesta are parte de asemenea manifestari aproape la fel de des precum are cel din Bucuresti de concerte cu Banica, deci fiecare poate alege trupele care il intereseaza cu adevarat. Trecand peste asta, pentru mine a fost o seara memorabila, in primul rand datorita trupei din Liverpool care ne-a naucit.
A doua zi dimineata a fost ciudat sa plecam, sa lasam totul in urma, inclusiv pe frantuzoaicele cu pofta de polonezi care au dormit cu noi. Vreo doua zile am tot plutit asa ca mare mi-a fost norocul sa nu prind vreun tren decapotabil si sa ma pierd pe drum.

Fotografii de Caroline Traitler
www.photopit.com