concerte

DYNG FETUS si JOB FOR A COWBOY live in Paris

DYNG FETUS si JOB FOR A COWBOY live in Paris
TRUPE: Cerebral Bore, Dying Fetus, Job For a Cowboy

Lectia de metal „comparat”

Va aduceti aminte acel celebru slogan „Vin americanii!” ce reflecta odinioara speranta colectiva de eliberare de sub jugul comunist? Cu siguranta vi-l aduceti, unii dintre ai nostri bunici inca il mai „fredoneaza”. Din pacate, americanii n-au mai aparut in sensul concret al cuvantului, multumindu-se doar cu influenta cultural-ideologica in zona.

Pastrand proportiile si simtul umorului, cam acelasi lucru s-a intamplat in aceasta toamna si cu turneul american The Womb to Waste al celor de la Dying Fetus si Job for a Cowboy, avandu-i ca support bands pe cei de la Revocation si Cerebral Bore. Cu alte cuvinte, americanii ne-au ocolit cu gratie si de data aceasta, debarcand, in schimb, pe taramuri frantuzesti si cucerind din nou si in timp record publicul parizian.

Un pachet atractiv, cu doua trupe de calibru mare, iar alte doua promitatoare, intr-o perioada convenabila, doar aceste elemente ar fi trebuit sa atraga atentia celor cativa organizatori de concerte de acest gen din capitala romaneasca, caci instinctul imi spune ca un astfel de eveniment s-ar fi bucurat de succes si de un public numeros si in „micul Paris”. Dar, bineinteles, trebuie avute in vedere si incovenientele ce pot aparea in ecuatie: indisponibilitatea, pretul pachetului, rentabilitatea s.a.m.d.

Aflandu-ma o perioada in capitala albastrilor, am profitat de ocazie pentru a lua pulsulor mai multor evenimente rock’n’roll si, implicit, metalice. Cum prietenii mei de pe aceste meleaguri nu gusta stiluri extreme, de data aceasta am fost nevoita sa merg singura, iar cum disctractia la francezi este destul de costisitoare,  am avut de ales intre un Karma to Burn, un Nasum sau concertul cu pricina care, in cele din urma, s-a aratat a fi cel mai ofertant din punct de vedere muzical si organizatoric; nu degeaba spun organizatoric caci majoritatea concertelor metalice se desfasoara in sali din zonele periferice ale Parisului, mai greu accesibile si usor dubioase dupa o anumita ora. Insa, spre multumirea mea, evenimentul in cauza s-a tinut  in Divan du monde, o sala cocheta cu o capacitate de 400 de oameni din zona Pigalle, zona nu mai putin rau-famata, dar macar  la 5 minute de metrou.

Scump si departe; deja doua bile negre. La acestea se adauga, cel putin din punctul meu de vedere, stilul clasic parizian de a incepe evenimentele mult prea devreme, fara niciun fel de abatere de la programul stabilit, pentru a permite spectatorilor sa prinda ultimul metrou spre casa. De fapt, cam asa se petrec concertele la frantuzi, scurt si la obiect, fara prea multa pierdere de timp si fara prea multa socializare; nici macar in spatele mixerului, nici la intrare, nici la merch si nici la bar; nici inainte, nici in timpul si nici dupa concert. Toata lumea este atenta strict la ceea ce se intampla pe scena, pastrandu-si energia pentru a o degaja pe verticala si mai putin pe orizontala.
Asadar, cunoscand deja toate aceste aspecte specifice si latura mai putin calduroasa a francezilor, ma asteptam sa am mai multe sanse de a socializa cu trupele decat cu spectatorii (lucru care, altminteri, s-a si intamplat). Am schimbat cateva vorbe si cu organizatorii, cei doi Frédérici de la Garmonbozia Inc., baieti simpatici si prietenosi, care mi-au rezervat bilet la pret de presale, desi ii contactasem chiar in ziua concertului.

Alte detalii concertistice de mentionat ar fi presa numeroasa pusa la loc de cinste, adica la balconul salii, sau oferta bahica scumpa si deloc diversa. Cat priveste anexele, in special toaleta, eu inteleg ca si-au interiorizat valorile de egalitate si fraternitate, punandu-le in practica in cele mai mici detalii, dar sa ai toaleta unisex cu un singur closet, iar lavoarele langa pisoare (toate infundate si de-aici deduceti singuri), cam dauneaza libertatii... de a te „exterioriza”. Corect?

Lectia de brutal death metal

Cum era de asteptat, i-am ratat pe scotienii de la Cerebral Bore, ajungand la sfarsitul celei de-a doua trupe, cand toata lumea era deja dezmortita si efervescenta pe ultimele melodii ale celor de la Revocation. Auzisem de David Davidson, frontmanul acestei trupe, si de abilitatile sale de a manui chitara, insa n-am acordat niciodata atentia cuvenita trupei careia i se dedica trup si suflet de cativa ani buni. Atentia a fost acordata din plin incepand cu acel moment, caci in mai putin de 10 minute au reusit sa ma surprinda in mod placut prin stilul muzical ceva mai pestrit si melodic fata de ce avea sa urmeze, imbinand elemente de thrash, technical death metal si progressive, cu riffuri  si solouri catchy, toate imbinate cu simtul masurii.


 

Job for a Cowboy



Daca Revocation au beneficiat de un sunet bunicel, cel putin atat cat am putut observa, nu acelasi lucru pot spune si despre Job for a Cowboy, ale caror melodii cu greu le puteai recunoaste, mai ales in conditiile in care un sunet clar este o conditie esentiala pentru a te bucura pe deplin de acest gen de muzica; muzica, de altfel, in plina evolutie, caci trebuie sa recunosc ca de-abia ultimul material, Demonocracy, lansat anul acesta, m-a facut sa le acord in sfarsit atentie, trecand (din fericire) de la un deathcore obositor si aglomerat la un death metal „mai tehnic” si acurat, in concordanta si cu ale mele gusturi. Cu toate acestea, probabil dintr-o oarescare prudenta privind feedback-ul publicului pentru aceasta schimbare de stil, setlistul n-a inclus mai mult de doua piese de pe acest ultim album (Imperium Wolves si Children of Deceit), facand loc in mare parte pieselor mai vechi si aclamate de fanii Job for a Cowboy - Entombment of a Machine, Embedded, Unfurling a Darkened Gospel, Regurgitated Disinformation, Knee Deep si finalizand cu Constitutional Masturbation.

Pe langa stilul nou, americanii s-au prezentat pe scena pariziana si intr-o formula partial noua, dar pastrand aceeasi nota de ferocitate si propunandu-si, parca, sa incinga atmosfera cu orice pret: acelasi Jonny Davy la voce, isteric si brutal, alaturi de Tony Sannicandro, un pachet de muschi cu o chitara in brate, contrastand in mod ilar cu francezii finuti si trasi prin inel care ii aclamau cu patos, Nick Schendzielos de la Cephalic Carnage la bass, la care se adauga si Jon Rice, un fel de copil-minune la tobe si Al Glassman la chitara. Asadar, deloc descurajati de slaba sonorizare, cei de la JFAC au reusit sa aduca publicul parizian pe culmile freneziei, incitandu-i in permanenta la moshing si stage diving.

Parizienii si-au pastrat entuziasmul nebun, poate chiar mai inflacarat, pe tot parcursul prestatiei celor de la Dying Fetus care, spre deosebire de baietii din Arizona, au ramas calmi si statici, fara a depune prea mult efort pentru a intretine dialogul cu spectatorii, receptivi de la sine. Este, probabil, un atu pe care il dobandesti ca trupa cu timpul, atunci cand ajungi la o maturitate muzicala si la un fan base destul de consolidat, incat simpla prezenta pe scena sa fie suficienta pentru a-ti castiga publicul. Pe langa maturitatea trupei, se adauga si magnetismul lui John Gallagher pe scena, agresiv prin vocea ultra guturala si privirea fixa si hipnotica, secondat la voce de basistul Sean Beasley si sustinut „din umbra”, aproape inobservabil, de Trey Williams la tobe.



 

Dying Fetus



La fel ca pentru trupele anterioare, 2012 a fost un an la fel de prolific pentru Dying Fetus, lansand un nou material, Reign Supreme, ceva mai tehnic, mai groovy si chiar mai melodic fata de albumele anterioare, elemente care au facut ca acesta sa aiba un feedback incredibil in randul fanilor Dying Fetus si chiar in randul criticilor care tind sa pozitioneze acest ultim material pe picior de egalitate cu Destroy the Opposition, daca nu mai sus. De altfel, prestatia acestora a inceput in forta cu o piesa de rezistenta, From Womb to Waste, incluzand ulterior in setlist si alte piese  de pe acest ultim album, precum Subjected to a Beating, Invert the Idols sau In the Trenches. Nu au lipsit nici piese ca Homicidal Retribution, Your Treachery Will Die With You, Skull Fucked, Fornication Terrorists, piesa dedicata personajelor feminine minoritare din sala, Pissing in the Mainstream, piesa acompaniata de un discurs anti Lady Gaga (ce tocmai avusese un concert in Paris, in urma cu doua zile) si incheind scurt si la obiect cu Kill Your Mother, Rape Your Dog.

Si-asa s-a incheiat si lectia noastra de brutal death metal, toti metalistii parizieni parasind brusc sala pentru a prinde ultimele mijloace de transport; exact ca la scoala, dupa modelul cand profesorul se ridica de la catedra, toti studentii dau buzna spre iesire. N-au ramas nici macar cativa mai constiinciosi sa puna intrebari suplimentare. Pesemne ca americanii au fost indeajuns de convingatori!

Setlist Dying Fetus:
From Womb to Waste
 Schematics 
 Your Treachery Will Die with You
 Procreate the Malformed
 Subjected to a Beating
 Skull Fucked 
 Tearing Inside the Womb
 Invert the Idols
 Fornication Terrorists
 In the Trenches
 Homicidal Retribution
 Bis:
 Pissing In the Mainstream
 Kill Your Mother, Rape Your Dog
 
Autor: Ioana Stan
Vezi galeriile trupelor: Dying Fetus, Job For a Cowboy,

Data concert:  September 24, 2012  | 0 Comentarii  | 2826 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: DYNG FETUS si JOB FOR A COWBOY live in Paris

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte